Scufița Neagră

Cea mai cruntă perioada din viața copiilor rromi, care deseori le deformează personalitatea, este perioada școlară dintre grădiniță și terminarea facultății. Sunt mai degrabă vârste ale deformării, decât ale formării, pentru că le lipsesc copiilor rromi strategiile de eliberare de stresul rasial care abundă în scolile românești.

Cadrele didactice se fac că nu văd sau participă ele însele la victimizarea copiilor rromi, de aceea, deseori, copiii abandonează școala sau au probleme de intercomunicare toată viața. Afli, la patru ani, că „țiganul e om de departe", că ești considerat inferior, un fel de ratat genetic, indiferent ce-ai face, oricât de isteț sau bogat ai fi! Nu iei premiul întâi, pentru că este rezervat unui copil român (excepțiile confirmă regula!), iar dacă ești pus în prima bancă e ca și cum ai fi pus în ultima, tot un „ciumat" ești, pentru că ești „ discriminat pozitiv", din milă, ca și cum ai avea un handicap.

Cea mai tristă situație este neîncrederea în prieteni. Dacă sunt români, sentimentele lor sunt schimbătoare ca vremea, devin într-o clipă din angelici, diabolici (excepțiile confirmă regula!). Dacă sunt rromi, sunt ca niște tovarăși de suferință, de infern, nu discutăm, de rușine, despre rana rasismului pe care o simțim în suflet!

Cel mai adesea, ne este atât de rușine de rușinarea (nedreaptă) a rasismului, încât nu le spunem nici măcar părinților (nici ei nouă), evitând un subiect care pare tabu și fără rezolvare. În toți acei ani, dar și acum, pierd timp mai mult decât alții, pentru a avea grijă de cum mă văd alții, pentru a fi acceptată.

Cum să ne eliberăm de trauma rasismului, ce soluții, dacă până și termenul rasism este evitat în România (nu și în alte țări)? E clar că aceste mentalități vin din istorie, din perioada Sclaviei rromilor, a Holocaustului – de ce nu discutăm public despre ele? De rușine?

Am scris această amintire personală, în pregătirea Campaniei S.O.S. Copiii rromi, care urmează să fie lansată în 8 aprilie 2015 în România, cu îndemnul să discutăm despre rasism și să ne aliem impotriva lui.

„Anul acesta o să jucăm Scufiţa Rosie", a spus educatoarea şi a fost de ajuns o secundă pentru că toate fetele să ne visăm prinţese.

La distribuirea rolurilor, educatoarea m-a ales pe mine pentru rolul Scufiţei roșii, un rol râvnit de toate fetiţele, iar colega mea de bancă a primit rolul bunicuţei. Inima îmi bătea cu putere, eram emoţionată, plină de bucurie, mă vedeam deja îmbrăcată în roşu, cu un coş cu merinde şi gândul îmi fugea prin toată povestea, de la lup, la bunicuță, până la vânător. Brusc, m-a trezit din visare un cuvânt năucitor, care mi s-a înfipt în minte și m-a rănit, prin violență: „ŢIGANCĂ". Colega mea de bancă începuse să strige plângând: „Tu nu poţi fi Scufiţa Roșie, pentru că eşti neagră. Scufiţa Rosie nu e ţigancă! Nu are sac, are coşuleţ."

Toţi colegii mei au început să râdă. Nu înţelegeam de ce, nici de ce e rău să fii ţigan. Nici de ce eu sunt mai neagră, deși sesizasem diferența, dar nu credeam să conteze așa de mult. Mintea mea de copil înţelegea doar că e ceva rău. Un rău făcut fără voia mea, despre care nici mama, nici tata, nici bunica, nimeni nu-mi spusese până atunci!

Educatoarea n-a spus nimic și tăcerea ei m-a făcut să deduc că ceea ce a spus colega mea era un adevăr, dar care-mi fusese ascuns. Înțelegeam că e rău că sunt ţigancă, era ca și cum aș fi făcut o faptă rea și aș fi fost pusă la colt, drept pedeapsă!

Ochii mi s-au umplut de lacrimi, m-a cuprins rușinea și disperarea de faptele mele urâte, deși nu înțelegeam ce fapte rele făcusem! Singurul lucru la care mă gândeam era îmbrăţişarea mamei, ca și cum aș fugi de rău, în brațele ei. Am alergat spre ea plângând şi am întrebat-o: „Mami, de ce m-ai născut rea? De ce m-ai născut ţigancă?"

A tăcut pentru câteva momente. Apoi ochii i s-au umplut de lacrimi, ca și ai mei, și m-a ținut strâns în brațe, cum mă ținea când eram bolnavă și suferea de grija mea. Mi-a spus că m-am născut prinţesă și am crezut-o, știam că sunt prințesa casei! Că nu e niciun rău să fii ţigan, oamenii nu au toţi aceeaşi culoare, dar tot oameni sunt, iar toţi copiii sunt frumoşi, prinţi şi prinţese… Am crezut-o, pentru că mamele totdeauna vor binele copiilor lor sau poate n-am crezut-o, dar altă soluție decât să cred nu aveam.

În ziua serbării, casa de cultură era plină de părinţi, bunici, fraţi, surori, o zi însorită de iunie şi o zi fericită: urmează să să fiu prinţesă! Muncisem foarte mult, în fiecare zi, la grădiniţă, acasă cu mama, în oglindă, pentru că o prințesă trebuie să arate ca o prințesă! Chiar și dacă numai pe scenă, era totuși ceva, eram cineva!

Am intrat în scenă, ca o prințesă, îmbrăcată toată în roșu, cu coșulețul pe mână, cea mai fericită prințesă din lume. Brusc, mi-am dat seama că nu mi-e teamă de lup, de nimic, dar că mi-e teamă ca cei din sală să nu spună „țiganca" și să mă arate cu degetul, cum făcuse colega mea. Aproape uitasem de rol, preocupată să verific dacă spectatorii mă arătau cu degetul. Cum de nu observaseră că sub hainele de prințesă se ascundea o țigancă, o fetiță rea? Dacă nu se vede, atunci mama are dreptate, și eu pot fi o printesă, ca toate prințesele

Am simțit un fel de eliberare a sufletului, mi-era clar că sunt normală, sunt un copil ca orice copil, că nu contează deloc culoarea mea diferită de a altora: toți copiii sunt frumoși!

Apoi, dintr-o dată, din spatele cortinei aud iarăși vocea „bunicuței" (colega mea de bancă): „Ţiganca, ţiganca!", și după câteva secunde parcă toţi colegii o urmează, strigând: „Scufiţa Neagră, Scufiţa Neagră".

Rămân stană de piatră în centrul scenei, uitând rolul, uitând că sunt prințesă, plângând cu lacrimi icnite: sunt o țigancă rea, o Scufița neagră! Educatoarea mă scoate din scenă și mă trage de urechi, am stricat piesa, spectacolul este ratat! Sunt o țigancă rea, cu fapte rele!

Apoi vine mama, mă ia în braţe, îmi pun capul pe umărul ei şi plâng învinsă de durere, plânge și ea, părinții își iubesc copiii chiar dacă sunt răi, Scufiță neagră, ca mine! În mintea mea de copil, sunt aceleași întrebări fără răspuns: „De ce sunt rea?", „De ce sunt neagră?", „De ce nu pot fi Scufiţa Rosie?", „De ce sunt ţigancă?".

Dar mama nu mai are niciun răspuns. Atunci am simțit pentru prima oară cât de singură sunt!

Mădălina Nenică este jurnalist și lucrează la Iași TV Life. Urmărește-o pe blogul ei.

Citește mai multe despre rromi:
Romii de la Gala de Excelenţă sunt români mai buni ca tine Viața unui copil evacuat Povestea foștilor locatari homleși de la Carol 53