Femeile care ascund cu tatuaje cicatricile de la soții demenți

Acest articol a apărut inițial în Broadly VICE.

Artista Zhenya Zhar s-a gândit pentru prima dată la acoperirea prin tatuaje a cicatricilor rezultate în urma violenței domestice în 2016, atunci când a dat peste lucrările Flaviei Carvalho, o artistă din Brazilia și peste proiectul ei A Pele da Flor (care înseamnă în portugheză „pielea florii”).

„Am decis să îi calc pe urme”, spune Zahar. „Nu mă așteptam să am atât de multe cliente. Nu știam că atât de multe femei suferă într-un asemenea hal.” În Rusia, violența domestică omoară 12 000 de femei în fiecare an. În 2017, președintele rus Vladimir Putin a decriminalizat anumite forme de abuz. Infractorii aflați la prima abatere, care provoacă răni ce nu pun viața cuiva în pericol, sunt acum pedepsiți doar cu o amendă de până la 30 000 de ruble (500 de dolari) sau sunt închiși pentru maximum de 15 zile.

După doi ani, Zahar a realizat deja, gratuit, tatuaje pentru mai bine de 200 de femei și strânge fonduri ca să poată ajuta mai multe supraviețuitoare. „Este incredibil să vezi cât de puternice se simt aceste femei după ce își fac tatuajul. Asta face să merite orice sacrificiu.”

Fotografa Claudia Janke a călătorit în Ufa, în vestul Rusiei, acolo unde se află Zahar și salonul ei de tatuaje, pentru le fotografia și intervieva pe câteva dintre clientele lui Zahar.

„L-am cunoscut pe fostul meu prieten când aveam amândoi 17 ani. La început era totul în regulă, însă el a s-a apucat de băut în timpul serviciului și comportamentul lui a început să se schimbe.”

Nu se putea controla, devenea agresiv și gelos fără vreun motiv anume. La început doar ne certam, nu era nimic ieșit din comun. Dar totul s-a transformat treptat în bătăi. M-a bătut de câteva ori – nu grav, Doamne-ajută. Dar după câteva luni, lucrurile s-au înrăutățit.

Într-o zi, eram amândoi în baie, ne certam despre cât obişnuia să bea, și el a luat-o pur și simplu razna. Mi-a luat placa de păr din mână și mi-a pus partea încinsă pe braț. M-am ales cu o cicatrice.

După ceva timp, a folosit pentru prima dată un cuțit. Eram în bucătărie și ne certam. El a luat un cuțit și a început să mă taie pe antebraț. Când îndoi brațul, pot să-mi simt cicatricea.

L-am părăsit când m-a tăiat din nou, de data asta pe abdomen. Toate încercările lui de a se schimba și de a se opri din băut durau una sau două săptămâni, o lună cel mult.

Sfatul meu pentru femeile care au parte de violență domestică: Faceți ceva. Nu stați liniștite, gândindu-vă că e ceva normal. Nu închideți ochii la acțiunile partenerului vostru. Trebuie să faceți ceva, să plecați de lângă el sau nu știu, ceva de genul.

Eu am fost una din primele femei tatuate de Zhenya în cadrul acestui proiect. Cred că munca ei este importantă și necesară. Le permite femeilor să își acopere cicatricile și să uite de ce s-a întâmplat în trecut, măcar parțial. Nu vreau să-mi văd cicatricile. Ele îmi aduc aminte de trecut, care acum sunt acoperite de imagini frumoase.”

„Aveam 17 ani când l-am întâlnit pe fostul meu. Avea 23 de ani. Am fost împreună doi ani de zile. Trăiam într-un sat mic de lângă Ufa. Eram îndrăgostită până peste cap de acest bărbat și el simțea puterea pe care o avea asupra mea. Obișnuia să spună: Pot să fac ce vreau din tine. Tu mă vei iubi mereu oricum.

Când a devenit violent prima dată, am vrut să scap de el, însă mă urmărea peste tot și îmi controla fiecare mișcare. La un moment dat, când era beat și o luase razna, m-a lovit atât de tare încât am zăcut inconștientă. Când m-am trezit, stătea pe mine, ținându-mă la pământ. Am simțit o durere și atunci mi-am dat seama că mă tăia cu un cuțit.

Mă mai tăiase deja de câteva ori, însă atunci aproape că m-a omorât. Tăieturile erau foarte adânci pentru că nu mă puteam lupta cu el și nu mă puteam feri. Era viclean – în loc să mă taie pe tot corpul, mă tăia doar pe mâna stângă, ca să pară că am încercat să mă sinucid.

Nu am sunat niciodată la poliție. Satul în care locuiam era atât de mic. Nu voiam ca alte persoane să știe despre situația mea. Aici în Rusia multă lume crede că dacă te bate, te iubește. Așa că am ținut pentru mine lucrul ăsta.

În cele din urmă, am reușit să scap când l-am convins să mă lase să să mă văd cu un prieten. În schimb, am luat trenul către Ufa și am dispărut în anonimatul orașului. Am tăiat orice fel de contact cu prietenii mei din sat, mi-am schimbat numărul și am început o nouă viață. El a încercat să dea de mine, însă nu a reușit. Nu știu unde este acum, a dispărut pur și simplu.

Eram destul de paranoică la început și credeam că va apărea într-o zi la uşa mea. Dar acum sunt bine. Sunt căsătorită de șase ani și experiența prin care am trecut este deja la ani distanță față de mine. Și, totuși, toată povestea încă mă mai apasă. Chiar și atunci când am contactat-o pe Zhenya să mă tatueze, mi-a fost greu să-i scriu. A durat ceva să îmi termin tatuajul, însă acum sunt pregătită și vreau să las în urmă această parte a vieții mele și s-o uit.

Bunica mea spune mereu: Ai o singură viață. Să nu cumva să trăiești în trecut. Mâine este întotdeauna o nouă zi.”

„Ne-am cunoscut când aveam 17 ani; Ilshat era cu șapte ani mai mare. Am fost împreună timp de trei ani, cu pauze. Nu eram un bărbat atractiv – de fapt, era destul de urât. Toți prietenii mei mă considerau nebună pentru că voiam să ies cu el. Însă eu îl iubeam și m-am mutat cu el. Spre sfârșitul relației noastre, am rămas însărcinată cu fiica mea, Camilla.

Eram amândoi atât de îndrăgostiți; simțeam că am fluturi în stomac. Însă lucrurile au degenerat rapid. Ilshat era dependent și, când avea nevoie de droguri, devenea agresiv. A început să mă bată. Într-o zi, am ascuns banii cu care voia să își cumpere droguri. A devenit atât de nervos încât a luat un cuțit și m-a înjunghiat în stomac. Încă am o cicatrice adâncă pe abdomen.

Atunci a fost prima dată când l-am părăsit. El a stat apoi un scurt timp în pușcărie pentru trafic de droguri. După ce a fost eliberat, începuse să fie liniștit și drăguț, așa că ne-am împăcat. Însă nu după mult timp, m-a ars pe picior cu o țigară. Îl rugam plângând să nu mai ia droguri. El devenea nervos și voia să tac.

Nu știu de ce a făcut-o. Nici el nu înțelegea lucrul ăsta. Întotdeauna îmi cerea iertare după ce o făcea. Pur și simplu o lua razna și făcea anumite lucruri fără motiv. După ce m-a ars pe picior, l-am părăsit din nou, de data asta de tot, pentru că eram gravidă în șase luni. Știam că avea să îmi fie greu de una singură, însă trebuia să plec.

Am dat peste proiectul lui Zhenya din greșeală. Înainte să iau parte la acest proiect, m-am gândit că sunt singură cu problemele mele și că altora pur și simplu nu le pasă. Zhenya a fost ca un psihiatru pentru mine. Puteam să îmi spun povestea, să îmi deschid sufletul și să îmi exprim sentimentele. Nu am reușit niciodată să fac lucrul ăsta cu niciunul dintre prietenii mei. Oamenii tind să te judece foarte tare și te văd drept fraier sau idiot, dacă ai avut de suferit de pe urma violenței domestice.

De regulă nu sunt așa de nesigură pe mine, însă respectul față de propria persoană chiar a suferit de pe urma a ceea ce s-a întâmplat. Am multe cicatrici: o cicatrice adâncă pe abdomen, o arsură pe picior, dar am cicatrici şi pe mâini, cauzate de automutilare. Voiam să mă sinucid din cauza bătăilor pe care mi le aplica.

Mi-era rușine să merg la plajă. Nu purtam niciodată bluze cu mânecă scurtă, nici măcar pe timp de vară. Nu mă simțeam foarte mândră de mine, însă acum am foarte multă încredere în mine. Nu îmi mai este frică să îmi arăt corpul și, din punct de vedere mintal și fizic, mă simt mult mai bine acum.”

„Primul meu tatuaj acoperă locul de pe piept unde m-a înjunghiat. Este un fluture, pentru că fluturii sunt un simbol al reîncarnării și al schimbării sufletului. Al doilea tatuaj este pe braț. Am ales un lup. În tradiția amerindiană, lupul este un simbol al protecției. El este protectorul meu; el mă păstrează în siguranță.

L-am întâlnit pentru prima dată pe Denis când aveam 12 ani. M-a încolțit după cursuri, la școală, și mi-a zis: Dacă nu mă săruți, nu te las să pleci. Așa că l-am sărutat și am început să ieșim împreună. După câțiva ani, a fost condamnat la opt ani de închisoare. Atunci când a ieșit, eu tocmai divorțasem de primul meu soț, așa că voiam să fim doar prieteni. Însă Denis putea să fie foarte insistent.

Nu după mult timp, am rămas însărcinată cu băiatul nostru. La început, eram foarte fericiți, însă familia lui Denis a început să îi umple capul cu îndoieli. Ei erau convinși că acel copil nu era al lui. Într-o zi, Denis a venit la mine la muncă și, ajutat de prietenul lui, m-a băgat în mașină și m-au dus în pădurea aflată în apropiere.

Băuseră vodcă și m-au legat de un copac, lângă o gaură în pământ. Îi puteam auzi cum discutau despre ce să facă cu mine și despre faptul că voiau să îmi arunce trupul în acea gaură. Denis s-a apropiat de mine cu un cuțit și a început să se joace cu el pe lângă burta mea. A încercat să mă facă să recunosc că acel copil nu era al lui.

Stresul m-a făcut să îmi fie rău și l-am convins să îmi dea drumul, ca să pot vomita. Atunci am încercat să scap. Însă când m-am întors, Denis îi dăduse cuțitul prietenului lui, care m-a înjunghiat în piept și apoi sub braț, în timp ce încercam să mă lupt cu el.

Denis s-a panicat când a văzut sângele, m-a urcat în mașină și m-a dus la spital. Aproape că am pierdut copilul. Mama lui Denis m-a implorat să nu mărturisesc poliției faptul că Denis și-a rugat prietenul să mă înjunghie. Am fost de acord cu asta, cu condiția ca el să semneze un document oficial prin care să declare că nu avea să se mai apropie niciodată de mine.

A început să ia droguri – atunci lucrurile au început să degenereze cu adevărat. Obișnuia să se urce pe clădire ca să intre pe geam în timpul nopții, întorcând casa cu susul în jos, amenințându-mă și lovindu-mă. Am mai încercat încă o dată să vorbesc cu el. L-am întrebat: De ce ți-ai dorit acest copil? De ce mi-ai spus să rămân însărcinată?

Mi-a spus că nu îl interesa băiatul, însă voia copilul ca un fel de asigurare că nu îl voi părăsi niciodată. M-am enervat atât de tare încât l-am lovit cu o tigaie. A trebuit să meargă la spital. De acolo, lucrurile s-au schimbat. Am pus bare la geamuri, o ușă ranforsată cu oțel de trei centimetri, mi-am luat un câine mare și i-am blocat numărul.

Crăciunul următor, mi-a cerut permisiunea să îl vadă pe Makar într-o piesă de teatru la creșă. Era foarte calm, m-a îmbrățișat, mi-a spus cât de mult mă iubește și şi-a cerut scuze pentru toate lucrurile prin care ne-a făcut să trecem. În aceeași seară, a fost internat în spital cu răni la cap. A murit câteva zile mai târziu. Încă simt că s-a făcut dreptate – șase ani de tortură s-au terminat în sfârșit.

Nu sunt singura femeie care trece prin asta. Sunt atât de multe femei ca mine. Lor le este frică să își spună povestea. Vreau să o împărtășesc pe a mea, pentru ca ele să știe că nu sunt singurele care trec prin asta.”