Incredibila poveste a celui mai mare fotbalist care n-a jucat niciodată fotbal

Ideea de a „trăi în minciună” e prezentată întotdeauna drept o cale de acțiune destul de sumbră și negativă; ceva ce fac oamenii în filme înainte să se arunce de pe clădiri sau să țină discursuri triste sau să-i piardă pe cei dragi; să piardă totul, de fapt, în timp ce minciuna li se prăbușește în cap, în cele din urmă, forțându-i să prindă ultimul tren spre care-o fi direcția, în care-i așteaptă cine-știe-ce abis necunoscut al unei noi vieți.

Dar dacă ar putea fi super mișto să trăiești într-o minciună? Nu bine, nu extraordinar de nobil, dar ceva care, cu toate acestea, poate să aducă bucurie și lumină în viața ta și în cea a altora, la fel ca și entuziasm și zgomot, umiditate, isterie, dorință, celebritate, prietenie și povești cu narațiuni vii, pline de forță, care vor supraviețui minciunii, vor supraviețui – poate – o viață de om?

E o aproximare palidă a vieții false de care s-a bucurat Carlos „Kaiser” Henrique, „cel mai bun fotbalist care n-a jucat niciodată fotbal”, după cum e cunoscut – un om născut în sărăcia abjectă a favelelor din Rio, care a escrocat și vrăjit în stânga și-n dreapta, până s-a bucurat de două decenii de căcaturi ridicol de strălucitoare printre mondeni.

Înarmat cu o chică și nimic mai mult, un șort Speedos de fotbal și un dar de a da din gură, Kaiser – după cum a insistat să fie cunoscut – poate ca omagiu pentru Franz „Kaiser” Beckenbauer, dar mai degrabă ca referință la o bere populară în Brazilia, în culmea faimei sale din anii 80 și 90 – a fost contractat de și afiliat cu patru dintre cele mai mari echipe din Rio: Botafogo, Fluminense, Flamengo și Vasco da Gama, precum și cu nenumărate cluburi din afara țării, pentru care e posibil să nu fi jucat niciodată.

„Voiam să fiu printre jucători”, spune Kaiser într-un nou documentar, Kaiser: Cel mai mare fotbalist care n-a jucat fotbal niciodată, care-și face timp să-și treacă atent degetele peste mitul lui. Filmul e incredibil de haios, incredibil, fascinant și-ți frânge inima în măsuri egale. „Pur și simplu nu voiam să joc”, adaugă Kaiser. „E problema tuturor celorlalți dacă voiau să mă fac fotbliast.

În loc să fie disprețuit ca o lepră, Kaiser a fost privit cu afecțiune de vasta majoritate a colegilor lui – un tip care, odată ce păcălea un club să-i dea un contract, făcea absolut tot ce-i stătea în putință să rămână acolo, cât timp nu implica să joace fotbal. Există foarte puține reproșuri față de un tip care și-a asumat că oriunde se va duce va acționa ca un soi de veșnic escroc, organizator de orgii, seducător de mafioți, coordonator de distracții, un soi de reprezentant brazilian de la Butlins, cu resurse infinite de bulan.

Am vorbit cu Louis Myles, regizorul filmului, și cu scriitorul Rob Smyth, care a scris o carte în paralel, în încercarea de a-și da seama cum a reușit un singur om să scape basma curată cu o escrocherie pe termen lung, la nivelul cel mai de sus al sportului brazilian timp de mai bine de 20 de ani, dar și ca să afle ce s-a-ntâmplat când minciuna a fost, în mod oficial, dezvăluită.

VICE: E greu de spus de unde să începem cu povestea lui Kaiser. Ce-o face atât de specială?
Louis Myles: În cazul lui Kaiser, chestia absolut extraordinară [despre cariera lui] e durata. Ai acest tip care se împrietenește cu niște fotbaliști celebri și influenți – Bebeto, Carlos Alberto, Renato Gaúcho. Brusc, ai o bază de date cu contactele celor mai buni dintre cei mai buni. De-acolo, e o chestiune de ce faci cu ele. Majoritatea ar zice: „Marfă, sunt tovarăș cu Zico” și s-ar mulțumi să meargă la o groază de petreceri mișto și, poate, să-și facă o afacere din banii ăștia. Dar Kaiser a creat un sistem de barter, prin care aranja pe toată lumea cu tot ce le trebuia – și putea să fie absolut orice – iar, la schimb, cerea o probă la un club profesionist sau să garanteze persoana respectivă pentru el că e fotbalist profesionist. Iar jucătorii ăștia, cei mai buni din Brazilia, puneau botul.

Era amuzant, șarmant și super rapid; avea capacitatea aia, specifică escrocilor clasici, să gândească repede și să aranjeze imediat orice situație în favoarea lui. Chiar și când ești în pericol, capacitatea aia de a convinge oamenii să-ți țină partea e marea artă. S-a înhăitat cu mafia, a luat niște bătăi asupra lui, a organizat orgii, s-a prefăcut accidentat la nesfârșit, a convins jurnaliști să scrie despre el, a plătit suporterii să-i cânte numele la meciuri. Singurul lucru pe care n-a îndrăznit să-l facă a fost chiar să joace, pentru că atunci i s-ar fi dat în vileag vicleșugul.

Cum ai aflat pentru prima dată de povestea lui Kaiser?
Louis Myles: Făceam documentarul care aniversează 20 de ani ai seriei de jocuri Football Manager. Cineva din echipa jocului m-a scos la o bere și mi-a spus de povestea asta incredibilă pe care o postase cineva pe reddit, prost tradusă dintr-un articol de știri scris în portugheză. După câteva halbe, s-a trecut de la „cineva trebuie să facă un film despre asta” la „ar trebui să facem un film despre asta”. Mai târziu, i-am spus lui Tim Vickery, jurnalistul BBC stabilit în Brazilia, care scrie despre fotbal, și pur și și simplu i s-au aprins ochii. Mi-a spus că nu e doar cea mai bună poveste cu fotbal pe care-a auzit-o în 21 de ani de locuit la Rio, ci cea mai bună poveste, punct. Asta mi-a dat încredere să-i dau înainte. Sincer, următorii trei ani au fost cei mai demenți din viața mea.

Indiferent dacă sunt sau nu adevărate, care-s poveștile tale preferate dintre cele spuse de Kaiser?
Louis Myles: Au fost atât de multe. De-aia am vorbit cu Rob să facem și o carte: pur și simplu aveam prea mult material pentru un film. Am făcut șapte drumuri și, de fiecare dată, zburai acolo fără să știi ce-o să-ți iasă.
Rob Smyth: Preferata mea e probabil povestea din perioada în care juca la clubul Bangu din Rio, de unde a făcut în așa fel încât să fie dat afară înainte să fie forțat să joace, pentru că s-a certat cu suporterii echipei adverse în timp ce se încălzea pe banca de rezerve. La început am fost sceptici pe tema poveștii ăsteia, dar există oameni care se jură că au fost acolo. E o poveste haioasă, dar, în același timp, și destul de serioasă; ar fi putut să plătească cu propriile rotule, dacă chiar ar fi ieșit pe teren. Șeful neoficial de la Bangu, la momentul respectiv, era Castor de Andrade, cel mai periculos gangster din Rio – îl iubea pe Kaiser, dar pusese botul la povestea lui cu accidentarea. Dac-ar fi aflat că Kaiser era un escroc desăvârșit, ar cam fi avut necazuri.

În film sunt multe povești despre cum o ardea Kaiser cu gangsterii și alți infami. De ce crezi că-i era atât de simplu să se împrietenească rapid cu criminalii?
Rob Smyth: Practic, la momentul respectiv, toate marile cluburi din Rio erau conduse de bicheiros, personaje mafiote care controlează această loterie ilegală și uriașă în Brazilia. Cluburile aveau nevoie de banii și de puterea lor. Pentru că crescuse într-un mediu periculos, chestiile care nouă ni s-ar părea terifiante sau riscante nu prea-l deranjau pe Kaiser. Cred că era atât de obișnuit să trăiască la limită și să-și forțeze norocul, încât înțelegea instinctiv ce-i merge și ce nu. Mi se pare fascinant cum ținea minte toate minciunile și jongla cu-atât de multe povești diferite. Organiza orgii pentru toată echipa, la care participa și Pinheiro, un bicheiro în vârstă de 75 de ani. Kaiser pur și simplu știa cumva ce vor oamenii – când erau la Fluminense, un coleg de echipă a pus pe cineva la pământ într-un club de noapte, iar Kaiser și-a luat papara pentru asta. Făcea orice era nevoie ca să le intre oamenilor în grații.

Louis Myles: Am vorbit cu doctorul Kevin Dutton de la Universitatea Oxford, care-a făcut multe chestii la televiziune despre escroci și care-i tare bun amic cu Frank Abagnale Jr., a cărui poveste a stat la baza filmului Catch Me If You Can. Doctorul Dutton a spus că n-a mai văzut niciodată un escroc în stare să genereze atât de multă empatie din partea celorlalți precum Kaiser. Avea contracte care creau obligații legale față de unele dintre cele mai mari cluburi de fotbal din America de Sud.

Ce anume din Rio-ul perioadei respective îi permitea lui Kaiser să trăiască genul ăla de viață?
Rob Smyth: Asta e una dintre cele mai interesante chestii în film, cred eu. Am senzația că nu s-ar fi putut întâmpla în nicio altă parte a Braziliei, darămite altundeva în lume. Cultura din Rio era atât de informală și orală, încât îi permitea să abordeze oamenii fără să treacă prin toate furcile caudine birocratice. Se făceau chestii prin acorduri verbale, pe încredere, iar oamenii nu puneau prea multe întrebări. Asta-ți arată cât de important era să ai școala străzii. El era și este extrem de inteligent, dar, în principiu, e și el un tip care trăia din propria istețime și căuta să vadă unde-l duce.
Louis Myles: În același timp, brazilienii sunt obișnuiți să aibă un personaj de tip escroc în cultura proprie; li se spune malandros sau 171, care e codul penal național pentru fraudă. Există din nevoie, sincer; la momentul de față, 65% dintre copii trăiesc în sărăcie extremă și chiar dacă ai banii, birocrația de-acolo e dementă. Au această chesite numită jeitinho brasileiro sau Calea Braziliană, care e filosofia de a trage cât mai mult spuza pe turta proprie în orice situație. Kaiser e un malandro arhetipal, înmulțit cu o mie. Brazilienii apreciază că există oameni, mai ales în Rio, cu capacitatea de a spune o poveste bună, vor crea distracție și vor manipula anumite situații.

În timpul filmului, se spune că Kaiser a jucat în 30 de meciuri de-a lungul „carierei sale foarte lungi”. Ați văzut vreodată filmări cu intervențiile respective?
Nu. Adică, așa scrie-n acte, dar eu unul nu cred c-a jucat vreodată.

Și cum rămâe cu femeia din film care zice că încă mai are un clip pe care i l-a dat Kaiser în anii 80 sau 90, cu selecțiuni televizate din meciurile în care a jucat? Cred că asta a declarat site-ului argentinian Independiente.
Louis Myles: Se pare că exista un jucător pe nume Carlos Henrique la echipa respectivă, în epocă, iar „Carlos Henrique” e numele adevărat, dat la naștere, lui Kaiser. Tipul are același nume ca el, aceeași freză cu chică ca a lui Kaiser… te-ai prins ce-a făcut, nu? Însă femeia tot a crezut că pe Kaiser îl văzuse băgând goluri la TV.
Rob Smyth: Cred că mulți jucători erau conștienți că Kaiser nu era, de fapt, fotbalist. Dar era foarte isteț să se împrietenească cu oameni puternici – Bebeto, de exemplu, câștigătorul Cupei Mondiale, cu care a fost la Vasco da Gama de câteva ori. La momentul respectiv, sunt destul de sigur că o grămadă de oameni habar n-aveau ce se-ntâmplă cu el sau poate știau, dar se-ntâmpla o chestie nespusă, de tipul șantaj, pentru că probabil știa atât de multe mizerii despre atât de mulți oameni… Au fost câteva chestii pe care nu le-am putut pune nici în carte, nici în film, din motive legale. Toată lumea vorbește cu atâta afecțiune despre el și cred că majoritatea sunt sinceri, dar tot te întrebi uneori, acum că bărbații ăștia sunt bătrâni, însurați, membri în Congres, sau ce-or fi – cât de mult își fac griji apropo de daunele pe care le-ar putea provoca.

Oricine care și-ar petrece floarea vârstei din viață prefăcându-se că sunt altcineva sau altceva decât ce sunt, ți-ai închipui că, în cele din urmă, karma se va răzbuna. În ce moment din timpul filmărilor ți-ai dat seama că nici Kaiser nu face excepție și că povestea asta o să ajungă să scoată la iveală diferența abruptă dintre cine era atunci și cine e acum și durerea de a trăi în prăpastia aia?
Rob Smyth: Cred că a fost un fel de dezvăluire lentă. Cred că pe la a patra deplasare au început să i se clatine un pic poveștile și a fost presat cu anumite chestii care au schimbat major tonul filmului, l-au nuanțat un pic și l-au împiedicat de la a se transforma într-o fantezie de băiețeală, deși e în continuare un element uriaș din film, pentru că asta e viața pe care-a trăit-o. La un moment dat, au vorbit cu un israelian care avea un restaurant de fructe de mare și care le-a sugerat să vorbească cu un tip Fabinho, care jucase la AC Ajaccio din Franța. Odată ce-au vorbit cu el, cred că Kaiser și-a dat seama că n-o să poată să dicteze totul în film, că n-o să fie pur și simplu Lumea după Kaiser. Cred că atunci filmul a început să exploreze teritorii care lui nu-i erau complet comode. A trecut și prin multe nenorociri și nu cred că își dorea nespus să vorbească neapărat despre ele.

Mi s-a părut extraordinar că a avut două soții și-un fiu care-au murit cu toții…
Mda, din nou, toată lumea o să-ți spună altă variantă despre ce s-a întâmplat. Cred întru totul că prima lui soție, Marcela Mendes, chiar a murit; pe-asta o confirmă toată lumea. Ceilalți… e greu de spus cu certitudine. Existau mai puține fotografii, el a fost vag cu detaliile. Câteodată mă întreb dacă nu cumva a folosit termenul ăla ca să spună că sunt morți pentru el, indiferent dacă i-a ostracizat el pe ei sau, mai degrabă, ei pe el. Nu știu.

Dar Marcela sigur a murit. Și probabil că asta e cea mai tristă parte din toată povestea asta, pentru că par să fi fost împreună mult timp, că el s-a schimbat pe bune și a devenit o altă persoană – dar că atunci când a murit ea, el n-a avut unde să se ducă, așa că a revenit la a fi Kaiser, problema fiind că nu mai avea 25 de ani, nu mai era arătos și înconjurat de prieteni fotbaliști.

Cum a fost să filmezi secvențele alea, Louis?
Louis Myles: Frate, căcat, aia a fost cea mai grea zi de filmare din viața mea. Tot interviul are trei ore și jumătate, l-am filmat în apartamentul lui în Flamengo. Nu știam că o să avem parte de schimbarea asta de ritm. Toată lumea râde, dar apoi, cât bați din palme, se retrage totul. Totul s-a întâmplat în decurs de două zile – cam știam că se-ntâmplă ceva pe la a treia deplasare, dar știam că dacă vrem să ajungem unde ne doream, trebuia să-l găsim pe Fabinho. Imediat ce a avut loc interviul ăla, Kaiser a luat-o razna; cumva aflase de el. Ne-am dus la el la apartament – nu fuseserăm niciodată în el în tot anul de filmări. Când am ajuns, era într-o stare super nasoală. Era finalul marelui joc de-a șoarecele și pisica dintre noi și Kaiser. Dar chiar și-atunci a fost dificil. Era un tip care-și dezvăluia sufletul, dar apoi, la jumătatea filmărilor, te trezești, gen: Păi și cât din toate astea e adevărat?

Cam cât din tot ce spune în film chiar e adevărat, după tine?
La urma urmei, după cum spun destul de mulți oameni, adevărul nu contează, de fapt – ce contează e povestea acestui tip care și-a creat un basm adevărat în fotbal sau cel puțin o poveste pentru el însuși. Poveștile noastre sunt azi folclor. Ne-a sunat un tip de la Muzeul Național de Fotbal din Brazilia, care a zis că vor să îi dedice o întreagă secțiune. Efectiv, o să intre în istoria fotbalului. Tipul zice: „Cum să-i spunem?” Eu am zis: „Habar n-am, mi se schimbă părerea despre el ori de câte ori văd filmul.” E cel mai mare escroc al fotbalului? Cel mai mare mincinos? Cel mai mare mit sau povestitor al său? E cea mai bună sursă din fotbal?

Ar fi putut să fie un simplu pește – și asta e ceva ce clar am crezut o vreme. Dar, apoi, a fost un tip cu care-am vorbit la Vasco da Gama, care-a zis nu, l-am adus să aibă grijă de un jucător din echipa națională a Braziliei, care era alcoolic și se chinuia rău și s-a achitat absolut extraordinar de misiunea aia. Nu e o singură chestie – e ca lupul de pa Wall Street amestecat cu Walter Mitty, amestecat cu Forrest Gump… poți să croșetezi atâtea personaje laolaltă și tot nu te-ai apropia de Kaiser, pentru că e atât de unic. După cum spune cineva în film: dacă zici o minciună de patru ori, devine adevărul.

Kaiser ce părere a avut despre film?
Nu l-a văzut pe tot, parțial din cauza problemelor cu vederea și parțial pentru că nu ne-am mai întors după ce s-au terminat filmările. Așteptăm să se liniștească apele în politică. Însă Kaiser a văzut majoritatea filmului și i-am zis ce se-ntâmplă mai departe. Deci știe. Nu-l judec; vorbesc cu el aproape în fiecare zi și, sincer, a fost extraordinar, chiar foarte profi. Cred că oricine va vedea filmul va ieși cu o versiune proprie de poveste. Pentru noi, asta a fost foarte important. Am făcut deja atâtea proiecții cu sesiuni de întrebări din public, iar reacția e întotdeauna diferită; te trezești în săli de trei sute de locuri unde toată lumea îl urăște, în pula mea. Mai faci o proiecție peste câteva luni și e complet opusul. La urma urmei, e ce crezi tu că e.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.