Artiști și fani din România mi-au povestit cum le-a schimbat viața Nick Cave

Nick Cave e o legendă. Și e unul dintre artiștii ăia pe care o să-i apreciem cu adevărat doar după ce nu vor mai fi printre noi. Cam la fel cum a fost cu David Bowie, când toată lumea și-a dat seama de geniul lui după o analiză mai amănunțită a discografiei lui. Și la fel ca-n cazul lui Bowie, Nick Cave are mai multe perioade artistice. Unii îl apreciază pe Nick Cave din perioada în care băga cu trupa de post-punk The Birthday Party, alții îl știu doar din hit-urile care mergeau la MTV în anii ‘90.

E greu să te bagi serios pe Nick Cave. Te intimidează numărul enorm de lansări discografice. Are 16 albume lansate până acum numai cu The Bad Seeds. Mai are și alte side-projects, cum ar fi Grinderman, care sună la fel de bine ca tot ce a scos vreodată. Sunt foarte multe ore de Nick Cave și chestia asta poate fi un turn off pentru mulți, mai ales în prezent, când lumea preferă playlist-urile, nu albumele. Dar trebuie să o faci. Trebuie să-l cunoști pe Nick Cave. O să-ți schimbe viața.

Poți să începi chiar de azi, ca să te pregătești pentru primul lui concert în România. Da, Nick Cave va cânta mâine la Romexpo, în cadrul mini-festivalului Rock The City. Știu, e cam greu să te familiarizezi cu munca lui într-o perioadă atât de scurtă. Din fericire pentru tine, poți să alegi orice album de la el. Nu ai cum să dai greș cu un material de la Nick Cave. Indiferent de ce muzică asculți, la el tot găsești un vers sau o linie melodică blană.

Și ca să te conving că trebuie să-l asculți pe australian, am vorbit și cu niște muzicieni din România despre cum le-a schimbat viața Nick Cave. Și pentru că e un artist în adevăratul sens al cuvântului, output-ul lui nu se rezumă doar la muzică. Omul e și scenarist și un scriitor foarte bun. De aceea am zis să stau de vorbă și cu o scriitoare din România despre cum a marcat-o primul lui roman și ce a atras-o la muzica lui. Tot mai jos anunțăm și câștigătorii concursului VICE, în care am pus tineri români să ne povestească ce a însemnat Nick Cave pentru ei:

Îmi amintesc CD-ul cu muzică pe care îl ascultam la PC, în clasa a noua, o compilație de rock, folk și world music, făcută de un coleg de serviciu al tatălui meu, un rocker chitarist (nu aveam încă internet acasă). Pe CD-ul ăla aveam și Where the Wild Roses Grow. Nu Kylie era în atenția mea, ci vocea aia masculină gâtuită, lemnoasă, obosită de atâta viață care curge și apasă. Îmi plăcea poezia din spatele poveștii spuse cu două voci care mărturiseau plăcerea mistică de a sta la limita fină dintre viață și moarte, o poveste spusă într-un mod în care nu ești obișnuit să întâlnești mental un autor: de dincolo de viață și dincolo de vină.

Îmi amintesc că l-am descoperit și vizual în clipul cu PJ Harvey, pentru „Henry Lee”. Și aici m-a incitat erotic tot dublul, întâlnire de masculin-feminin. Doi oameni creativi care se întâlneau atât de egali în prezență! Era o întâlnire în acel clip! Un moment care se citea foarte clar în expresiile lor subtile. Era un „te văd” și un „mă vezi”, o intersecție electrizantă care m-a incitat ca model metaforic de iubire posibilă. Voiam și eu să trăiesc așa o poveste, așa o întâlnire.

Cu Nick am un raport clar de recunoaștere: văd în el un arhetip de expresie de sine pe care îl admir, îl respect, îmi dă un feeling de „acasă” . Pentru că, subtil și estetic, ca afect, mă regăsesc în alegerile lui de expresie artistică. Pentru mine e genul de discurs artistic care combină storytelling, cu drama și concentrarea de mesaj a poeziei (căci asta o face intensă, cantitatea de emoție prinsă în cât mai puține cuvinte, alese pe sprânceană), lipsa de teamă de a te purta în lume exact așa cum simți și înțelegi că este firesc să trăiești aici și acum, asumându-ți prezența și neașteptând validarea nimănui pentru ceea ce gândești și modul cum acționezi. E genul de oglindă în care îmi place să mă uit când vreau să îmi amintesc gustul matur al eleganței de a fi: știu cine sunt, am tot dreptul să îmi exprim filtrul personal de interpretare a lumii, sunt conștient de puterea mea și influența culturală a gesturilor pe care le lansez în lume.

Cea mai frumoasa declarație de dragoste auzită vreodată mi s-a părut ca e prinsă în acele trei minute din 20.000 days on earth, în care Nick vorbește despre soția lui. Eleganță. Nick Cave este expresia eleganței pentru mine. Eleganța de a trăi, de a exprima cele mai luminoase, dar și întunecate voci interioare, eleganța de a umbla în lume.

Dacă îți vine să crezi, exista o perioadă în care nu prea multă lume asculta Nick Cave and the Bad Seeds. Undeva după „Dig, Lazarus, Dig!!!”, prin The Death of Bunny Munro cu Grinderman activând precum un monstru al apocalipsei, Nick Cave era o relicvă a anilor 90. Nu erau mulți cu care să dezbați care piesă de 15 minute e mai bună: „Babe, I’m on fire” sau „O’malley’s Bar”. Dar te găseai cu cineva până la urmă, ca două tipe ce își fac o poză în același câmp de rapiță. Erau vremuri seci, înainte de social media.

Am obsedat câțiva ani buni din viață pe „Murder Ballads” și am mai băgat și pe alții pe calea pierzaniei, ascultând psihotic „Abattoir Blues/The Lyre of Orpheus”. Când am început să fac muzică și să scriu versuri, mi-am abandonat repede reflexul de a imita acest personaj vampiric, antieroul lui Bowie, ocolit de sunete înalte și linii melodice. Și ar fi stupid să o faci, până la urmă. E un still atât de specific, de parcă îți recită dintr-o evanghelie interzisă.

În 2003, Nick Cave and the Bad Seeds au lansat God is in The House și trebuie să asculti doar două piese din acel concert să-ți dai seama ce forță a naturii era grupul ăsta. Atunci erau în cea mai bună formulă a lor. Încă nu am ascultat cap coadă Skeleton Tree, ultimul album. Presiunea e prea mare. S-a schimbat. Tind spre Cave-ul care scuipă versuri like a mad man, a paranoid god of sex and war, de care îți era frică să te apropii, să îl placi sau să îl asculți.

În gimnaziu și în liceu, când am început să colecționez muzică, a intrat în viața mea și cel mai fain album al lui: The Boatman’s Call, direct din colecția tatălui celui mai bun prieten al meu, Seba. Asta e discul cu „Into My Arms, People Ain’t No Good”, „Are You The One I’ve Been Waiting For”, „Far From Me” și „Green Eyes”. Cu acest album delicat, pe care ca un leader „democrat” și-a rugat colegii să cânte cât mai puțin, poate chiar deloc, ținta a fost un produs „dezbrăcat” de producție si instrumentație excesivă. Rezultatul este cel mai soft album al său, cu influențe de jazz și gospel, puține instrumente, simplu și eficient, chilleanu, cum numai pe ultimele sale două albume a mai reușit.

Tot in perioada post-2000 am început să descarc de pe Kaza noile sale albume, „No More Shall We Part” și „Nocturama”. Hituri precum „15 Feet of Pure White Snow”, o altă melodie al cărei clip era în heavy rotation pe MTV, și rockareala „Get Ready For Love”, erau piese devastatoare și orgasmice pentru rockerul vâlcean Bucureci. Prietena mea de atunci, Dei, era mare fană PJ Harvey și îmi explica de relația ei amoroasă cu Cave, imortalizată în „Henry Lee”.

Îl privesc ca superstar, muzician și compozitor din era clasică a MTV-ului, canalul pe care îl ascultam, împreună cu mama, și care îmi ghida gusturile muzicale în anii ‘90. Pentru mine el este un instrument împotriva „writers block”. Ca să combat orice blocaj printr-o conexiune directă la inspirație cave-iană, mi-am cumpărat o colecție completă a versurilor sale, de la prima sa trupă, The Birthday Party, și pâna la albumele de bandleader cu The Bad Seeds. Recunosc că mai dețin și cartea sa Bunny Monroe, pe care nu am terminat-o de citit (dar este hilară – plină de un umor negru devastator).

Eu pe Nick Cave l-am ascultat prima dată când a apărut piesa „Where the Wild Roses Grow” și recunosc că nu a avut un impact prea mare asupra mea. Țin minte că se dădea pe MTV, VH1 sau ce alte posturi de muzică mai erau pe atunci. Oricum eram prea mic ca să înțeleg ceva, așa că nu prea am băgat de seamă ce zicea el pe acolo.

L-am descoperit cu adevărat mult mai târziu, prin facultate, după ce am depășit faza Metallica, Guns and Roses, etc. din liceu. Am început să-i înțeleg poezia, muzica și influențele. Efectiv m-a fascinat. Ce mă atrage cel mai mult la el e atmosfera pe care o creează, o atmosferă dark, obsesivă, misterioasă, dar presărată pe alocuri cu niște declarații de dragoste absolut superbe, gen „Into my Arms”, „Lime Tree Arbour” sau „Far from me”.

I-am ascultat ultimul album, Skeleton Tree, și mi-a plăcut foarte mult stilul mai minimalist și felul cum a încorporat elementele electronice. Am empatizat mult cu albumul ăsta, mai ales că a avut legatură și cu moartea fiului său. Asta îmi place la muzica/poezia lui: felul cum abordează, în stilul său caracteristic, aceste teme precum dragostea, moartea, religia, suferința și le dă o anumită emoție pe care ori o simți ori nu.

Nick Cave a început să mă obsedeze destul de târziu, acum vreo opt-nouă ani, când am citit cartea lui, Și a văzut asina pe înger. Cred că abia după am început să ascult cu atenție muzica sa. Apoi m-am îndrăgostit „pe Nick Cave” și am avut o iarnă în care am fredonat „Into My Arms” de atâtea ori că acum parcă nu prea-mi mai vine să o ascult.

Am avut tot felul de experiențe legate de muzica lui, dar cea mai puternică s-a petrecut toamna trecută, în noiembrie, când m-am dus la Viena, la primul meu concert Nick Cave. Îmi luasem bilet cu șase luni înainte, mă pregătisem intens. În ziua concertului m-am trezit bine dispusă, am mers la o cafenea, am citit, m-am plimbat, Viena e unul dintre orașele mele preferate. Era Ziua Morților, zi liberă, așa că străzile erau aproape goale și tare frumoase. La prânz, făcându-mi planuri cum o să dorm vreo două ore înainte de concert, am aflat că bunicul meu din Turnu Severin a murit. M-am întors acasă în aceeași zi, după o aventură oribilă cu taxiuri, trenuri și groază.

Zilele trecute, când făceam curat într-un dulap, am găsit biletul de la concertul ratat. Mi-am frământat mintea mult timp anul trecut, încercând să înțeleg ce coincidență bizară făcea ca eu să-mi cumpăr bilete la un concert, cu luni bune înainte, chiar pentru ziua în care bunicul meu care m-a crescut avea să plece din această lume. Dar pentru că n-am găsit o explicație, marți chiar o să mă duc la concertul lui Cave, în București, ca să dansez și să cânt și să mă gândesc la oamenii care pleacă și la oamenii care vin și să fac să fie bine.

Ana M

În general nu îmi place să-mi strofoc mintea pentru concursuri la care oricum nu câștig nimic, pentru că am spart destule oglinzi de-a lungul vieții mele de studentă săracă. Dar acum am simțit nevoia să scriu asta: Nick Cave este Onu.

Yep, Onu. Tipul nepăsător și serios pe care l-am cunoscut într-o vară la petrecerile din Jijila cu mult alcool, iarbă și muzica rock a anilor '90. Îi plăcea să vorbească despre evenimente istorice, arhitectura navală și muzică. Una dintre trupele despre care îmi vorbea des este Nick Cave & The Bad Seeds. Mă topeam când rămâneam doar noi doi și le ascultam cântecele până dimineața. După aproape patru ani, piesele lui Nick Cave încă îmi amintesc de Onu. Dacă îl voi revedea la concertul ăsta (cel mai probabil o să fie acolo), va fi combo-ul perfect!

Marius Crețu

Salut, nu am o poveste lacrimogenă, nici măcar amuzantă legată de old man Nick. Singura povestioară care îmi vine în minte se petrece la Constanța prin adolescența târzie. Eram în tandrețuri cu o domnișoară și, pe fundal, rulau Paraziții și alte trupe pe un Winamp de pe un desktop amărât, când la un moment dat intră Nick Cave cu o piesă (am tot încercat să îmi amintesc ce piesă, dar nu am reușit).

Ne-a oprit un pic din joacă, iar tipei, deși nu era vreo rockeriță, i-a plăcut de domnul Cave (cred că era ceva mai tandru din ce îmi aduc aminte). Țin să precizez că ne-a bufnit un pic râsul și că, probabil din respect și din faptul că dădea o notă disociativă vibe-ului promovat de Paraziții, ne-am oprit, ca apoi să continuăm din nou. (One more time with feeling cum s-ar zice).