Cum te afectează, ca român, tot ce se întâmplă între America și Iran

Orientul Mijlociu este una dintre cele mai fascinante și importante regiuni ale lumii. Iar unul dintre motive este exact ăsta: când crezi că, gata, ai înțeles tot ce e acolo, se întâmplă ceva neașteptat care-ți dă peste cap tot ce știai.

Din ce-am constatat, în România există două tipuri de reacții, când vine vorba de Orientul Mijlociu: ale haterilor și ale indiferenților. Nu vreau să generalizez acum, ai înțeles ideea.

Haterii sunt ăia care știu dinainte, fără să fi călcat vreodată prin Orient, că arabii / evreii / musulmanii / turcii etc. sunt așa și pe dincolo – nu are niciun rost să le repet eu otrava aici. Și mai zic, evident, că: „Nenorociții ăia își merită soarta”.

Indiferenții, pe de altă parte, o țin una și bună: „Nu-mi pasă ce se întâmplă acolo, pentru că este prea departe de mine”.

Asta cu proximitatea e cea mai ușor de contrazis: spre exemplu, între București și Teheran sunt 2 300 de kilometri, adică vreo două ore cu avionul. Plus, scutul de la Deveselu a fost construit, oficial, să apere statele NATO de rachetele iraniene.

Dar nu e vorba doar de distanța mică. Orice se întâmplă în Orient te afectează cât se poate de direct.

Gândește-te la criza refugiaților, care a plecat din Orient, la atacurile extremiștilor musulmani în Europa, sau la fluctuațiile prețului petrolului. Istoria recentă îți arată că dacă în Orientul Mijlociu are loc o criză majoră – indiferent că este politică, socială, economică sau umanitară – efectele sunt resimțite în toată lumea.

Îți explic de ce.

Luna asta au loc două evenimente majore, care poartă semnătura lui Donald Trump și pot avea implicații: retragerea din acordul nuclear cu Iranul și mutarea ambasadei Statelor Unite din Israel de la Tel Aviv la Ierusalim. Primul amplifică tensiunile cu Iranul și nu este întâmplător faptul că a fost aplaudată de Arabia Saudită și Israel: ambele țări sunt îngrijorate de influența crescândă a Teheranului în imediata lor vecinătate.

Arabia Saudită îi vede pe iranieni în țări pe care le consideră în sfera sa de influență: Yemen, Irak, Liban, chiar și Qatar, dar și ajutând forțe șiite din regiune (regimul lui Bașar al Assad) să înfrângă forțe sunnite (rebelii).

Israelul este îngrijorat de întărirea prezenței și arsenalului Hezbollahului, gruparea militară șiită afiliată Teheranului care are, acum, și o experiență deloc de neglijat a războiului. Totodată, Israelul nu are cum să accepte prezența unor unități militare iraniene la granița sa, lucru arătat clar de bombardarea unor baze din Siria coordonate de consilieri iranieni.

Unul din motivele invocate în retragerea din acord este tocmai această implicare militară a Iranului în întreaga regiune.

În ceea ce privește mutarea ambasadei, asta echivalează cu recunoașterea Ierusalimului drept capitala Israelului, lucru care este contestat de palestinieni pe bună dreptate. Ierusalimul de Est a fost ocupat de israelieni în timpul războiului din 1967.

Anunțul lui Trump a fost primit cu furie de palestinieni și probabil că vor urma noi proteste violente, mai ales că se aniversează și 70 de ani de la proclamarea Israelului – zi pe care palestinienii o numesc „a catastrofei”. Protestele vor sensibiliza opinia publică arabă astfel încât guvernele, chiar dacă în secret sunt obosite de cauza palestiniană, vor trebui să reacționeze cumva.

Dincolo de asta, continuă războiul civil din Siria, în Yemen este epidemie de holeră, foamete și război civil complicat de implicarea militară directă a saudiților și a altor monarhii din Golf, în Irak reconstrucția se mișcă în pas de melc și milioane de familii încă sunt refugiate intern, în Liban a câștigat Hezbollahul alegerile, în Libia încă este haos.

Bineînțeles, pentru că deja sunt de-ai locului, nu trebuie să-i uităm pe ruși. Niciodată. Au întors soarta războiului pentru Assad, iar acum se răstesc la oricine se apropie de zona lor din Siria. Iar asta s-a întâmplat și pentru că Occidentul a stat paralizat și s-a uitat cum Siria se face praf și Assad își gazează civilii și a reacționat doar după ce Statul Islamic a ajuns să controleze un teritoriu cât Marea Britanie.

În sfârșit, chiar dacă, intern, situația pare stabilă, este de urmărit Arabia Saudită, țara care a exportat wahabbism – interpretare strictă a Islamului similară sau chiar identică, de multe ori, cu cea a grupărilor teroriste, timp de zeci de ani; elementele radicale și extremiste din Afghanistan, Asia Centrală și Balcani au o mare legătură cu acest export.

Bin Laden, majoritatea teroriștilor de la 11 septembrie și mii de căpiați care s-au aruncat în aer în Irak și în Siria erau saudiți. Acum, conducătorul de facto, prințul moștenitor Mohammad bin Salman, dă semnale că vrea să ghideze țara către un islam mai puțin conservator.

Știi povestea de acum câțiva ani, când valuri de refugiați au venit în Europa, majoritatea dinspre Siria prin Mediterană. Efectele imediate au fost următoarele: au crescut partidele de extremă-dreaptă de pe tot continentul, regimurile ultaconservatoare (Ungaria, Polonia sau Cehia) s-au consolidat pe baza sperietoarei „invaziilor” de musulmani, a apărut Brexitul. Uniunea Europeană a cedat în repetate rânduri la șantajul Turciei, care cere miliarde de euro pentru a-i ține pe refugiați acolo și nu vrea să fie criticată pentru încălcarea drepturilor omului.

Turcia amenință că, dacă nu i se satisfac revendicările, va da drumul la un nou val, mai mare, de refugiați, pentru că pe teritoriul său sunt trei milioane. Și totul a pornit de la războiul civil din Siria, care i-a făcut pe oamenii ăia să fugă. Putem, dacă vrei, să mergem și mai departe – războiul a izbucnit din cauza reprimării brutale a unor proteste inspirate de Primăvara arabă, fenomen care luase naștere în timpul manifestațiilor anti-guvernamentale din Tunisia. Tot în timpul Primăverii arabe s-a prăbușit și regimul lui Ghaddafi, după un alt război civil.

Asta a lăsat Libia în haos și de asta au profitat contrabandiștii și traficanții, așa că de acolo a plecat celălalt mare val de migranți – proveniți în principal din Africa sub-sahariană – către Europa.

Gândește-te acum, știind toate astea, că oricând poate să apară noi valuri de refugiați sau noi breșe către Europa. Chiar la Mediterană, Libanul este suprasaturat de ani de zile și se află la doar doi pași de Cipru.

Orice intensificare a conflictului în regiune – de pildă cu kurzii din Irak și din Siria – ar putea forța alte sute de mii de persoane să caute să fugă și să ajungă în regiuni cât mai sigure. Și nici nu vreau să mă gândesc ce ar implica o criză de amploare în țări cu populații atât de mari ca Egiptul sau Turcia.

Să nu îți închipui că zidurile vor reprezenta, vreodată, o garanție. Cineva care pleacă la drum, pe jos, cu copii, mii de kilometri, apoi este dispus să își asume riscul traversării mării într-o cadă supraîncărcată este împins de o disperare teribilă. Iar disperarea aia îl poate împinge, dacă nu găsește nicio soluție, către ură și radicalizare.

În 1991, americanii au intervenit în Golf pentru a elibera Kuwaitul și a-i apăra pe saudiți de un posibil atac irakian. Prezența militară americană în Arabia Saudită, care găzduiește locurile sfinte ale Islamului, a fost unul dintre principalele argumente citate de Usama bin Laden – care deja fusese radicalizat în timpul războiului din Afghanistan – atunci când a proclamat jihadul împotriva Occidentului.

La doar 10 ani de la eliberarea Kuwaitului, Al Qaida a lansat atacurile de la 11 septembrie și s-a declanșat războiul global împotriva terorismului, care nu s-a încheiat nici măcar după 17 ani și va mai dura, probabil, ani buni de acum înainte.

În 2003 ai avut un nou război cu Irakul, ceea ce a mobilizat mii de jihadiști din întreaga lume musulmană și a dus la apariția unei grupări atât de violente încât până și Bin Laden și adjunctul său, Ayman al-Zawahiri, au căutat să o tempereze: Al Qaida în Irak, a lui Abu Musab al-Zarqawi. Moartea lui Zarqawi și, câțiva ani mai târziu, retragerea americană din Irak, nu au temperat cu nimic zelul extremiștilor.

Aceștia au profitat de nemulțumirea sunniților din Irak – așadar o criză politică – și de războiul civil din Siria și au revenit cu o nouă denumire: Statul Islamic din Irak și Levant, transformat ulterior în Statul Islamic.

Paris, Bruxelles, Londra, Berlin, Manchester, Nisa, Istanbul, New York, San Bernardino, Orlando sunt doar câteva dintre orașele în care membri sau simpatizanți ai Statului Islamic au lansat atacuri teroriste, soldate cu moartea a sute de persoane – asta ca să nu mai vorbim de prăpădul pe care l-au adus în Siria, Irak și o parte din Libia.

Grupările teroriste se reinventează și se reorganizează constant, fără să pară a avea lipsă de cadeți.

Așa cum Statul Islamic a evoluat din Al Qaida, suferind o serie de transformări, se poate întâmpla și cu viitoarea (sau viitoarele) grupări de jihadiști care vor vrea să facă război cu Occidentul.

Sau – pentru că tot am vorbit mai devreme despre retragerea americană din acordul nuclear, Iranul decide să lanseze atacuri teroriste prin aliați gen Hezbollah, care a mai avut astfel de operațiuni, inclusiv la doi pași de România.

În 2016, în Bulgaria, terorist sinucigaș s-a detonat într-un autobuz cu turiști israelieni în Burgas.

Nu poți să știi când o dictatură sau un regim reformist va genera, din nou, o reacție a militanților. Și te trezești că barul în care îți bei liniștit berea, undeva în vreun oraș european, sau trenul cu care faci naveta către muncă, devine ținta unui căpiat.

Decizia lui Donald Trump de a retrage Statele Unite din acordul nuclear cu Iranul a agitat, deja, bursele, și a dus, imediat, la o creștere a prețului petrolului cu 3%.

Apoi, știi că orice creștere a prețului petrolului poate atrage după sine scumpiri în cascadă, care încep cu combustibilul.

Iar aici vorbim doar despre o primă reacție, pentru că sancțiunile anunțate de americani implică mult mai mult – este vorba de afaceri de zeci de miliarde de dolari care ar putea fi pierdute nu doar de companiile americane, ci și de cele europene.

Orice corporație care investește în Iran și este prezentă și în Statele Unite poate face obiectul sancțiunilor, un scenariu pentru care europenii au început deja să se pregătească – inclusiv luând în calcul posibile răspunsuri pentru a-și apăra companiile.

Chiar dacă firmele românești nu s-au mișcat către Iran după ridicarea sancțiunilor în 2015 și, să zicem, nu ar pierde direct foarte mult în cazul în care nu mai au acces la piața iraniană, ceea ce se întâmplă cu economia europeană nu are cum să nu afecteze și România, mai ales dacă s-ar ajunge la o dispută comercială UE – Statele Unite.

Iar ăsta este un scenariu relativ optimist. Cel mai pesimist scenariu este cel al unui nou război în zona Golfului, în care Iranul să se confrunte cu saudiții și americanii, eventual și cu Israelul.

Teoretic, Iranul poate bloca strâmtoarea Hormuz, prin care se exportă până la o treime din petrolul transportat pe mare în întreaga lume, și, cu ajutorul aliaților săi Houthi din Yemen, poate lansa atacuri în strâmtoarea Bab al-Mandab.

În plus, câmpurile petrolifere din regiune sunt și ele vulnerabile, astfel încât eventuale atacuri pe aceste trei direcții ar putea cauza una dintre cele mai mari crize energetice din istorie. După cum spuneam însă ăsta e cel mai pesimist scenariu. Și cel mai puțin probabil.