Avicii o să fie mereu o legendă a muzicii electronice

În orele după ce a fost anunțat decesul lui Tim Bergling – DJ-ul și producătorul suedez cunoscut ca Avicii, care a fost găsit mort în Muscat, Oman – am fost fascinat de postările de pe social media în care se vorbea, în principal, despre experiențele pe care oamenii le-au trăit cu „Levels” și alte single-urile de-ale lui în fundal, care celebrau relația cu muzica lui mai degrabă decât cu însuşi artistul (se ştiu puține lucruri despre el, dar asta a fost şi din dorința lui). Asta nu înseamnă că oamenii îi aduc tributuri într-un mod greșit – nici pe departe. Există un fel de frumusețe în a-ți lăsa amprenta asupra lumii, ca cineva care i-a ajutat pe alții să-şi creeze amintiri pregnante – și un soi de ironie poetică, întrucât, pentru cineva care a lucrat în industria muzicii electronice, un subgen al muzicii dance, obsedată constant cu prezentul și complet nepăsătoare față de viitor, Bergling a ajutat la crearea unor amintiri care vor dăinui pe vecie.

O parte din ce i-a adus lui Bergling succesul ca Avicii – și, prin asociere, și prietenilor lui numeroși – atât de fascinant și incredibil de definitoriu pentru decada asta, a fost că puteai să te bucuri la maximum de muzica lui fără să-i știi măcar numele adevărat sau să vezi cum arată. Asta nu înseamnă că a fost un anonim de tipul Marshello (a fost chiar vedeta unei campanii Ralph Lauren în 2013), dar cele mai mari single-uri ale lui – „Levels”, de neegalat, apărut în 2011, și colaborarea din 2013 cu Aloe Blacc pentru „Wake Me Up” – au acaparat atât de mult topurile radio încât este posibil ca părinților tăi să le fi plăcut muzica lui Avicii, chiar dacă nu știau de cine este produsă. Pop-ul mainstream nu a fost niciodată atât de consumat de cultul personalității, precum în ultimii opt ani, dar muzica electronică și artiștii de genuri adiacente, precum Bergling, au reprezentat în mare parte reversul acelui trend, creând muzică care a devenit soundtrack-ul a milioane de experiențe personale, deși în același timp a rămas o pânză albă fără personalitate.

Ca Avicii, a lansat două albume, True în 2013 și continuarea din 2015, Stories. Cel din urmă a primit un disc de platină în Statele Unite, susținut parțial de single-ul menționat anterior, „Wake Me Up." Dar culmea carierei lui – și probabil și cel mai iubit single de comunitatea de muzică electronică – a fost „Levels", în 2011, o melodie care abia a ajuns în Billboard Top 40 atunci când a fost lansată, dar a devenit omniprezentă la festivaluri. Este Acea Melodie a lui Avicii, în ideea că atunci când te gândești la el, îți vine în mine „Levels" (este un compliment; în industria muzicii electronice și în muzica dance în general, este nevoie de doar O Melodie pentru reușită, iar mulți petrec mult mai mulți ani decât a făcut-o Bergling ca să le iasă.)

„Oh, sometimes, I get a good feeling”, vocea Ettei James – dintr-un sample din single-ul ei din 1962, „Something's Got a Hold on Me" – vibrează ca într-un spațiu gol, peste niște pocnituri de degete care te asurzesc, până ritmul zig-zag al melodiei se repetă cu mai multă pasiune ca înainte. Atracția single-ului „Levels” este instantanee, de la prima ascultare, sentimentul pe care l-a experimentat toată lumea care a strâmbat din nas atunci când a fost numit „milenial”. În ultimii zece ani, oamenii de o anumită vârstă și-au dat seama că sunt complet pierduți pe lumea asta – din punct de vedere financiar, politic și așa mai departe – ceea ce a condus la căutarea unei forme prin care să se elibereze de durerea existențială. Poate că „Levels” te face să vrei să stai într-un câmp și să țipi odată cu cântecul, poate că îndeamnă să-ți petreci mai mult timp cu prietenii într-o varietate de împrejurări – poate că te face să vrei să cumperi chestii. Oricum ar fi, dacă ai auzit „Levels” vreodată în ultimii șapte ani și ți-a dat o stare bună, atunci Bergling și-a făcut treaba, misiunea lui a fost îndeplinită.

Și însăși natura acestei misiuni l-a condus pe Bergling la moarte – artistul în vârstă de 28 de ani suferea de pancreatită acută, o afecțiune provocată de multe ori de alcoolul în exces – câtă ironie… „E alcool moca peste tot – este ciudat dacă nu bei”, i-a spus Jesicăi Pressler de la GQ, în aprilie 2013. Acum că s-a dus, e imposibil să nu vezi această declarație ca pe un semn rău. Pe pagina lui Pressler – care de altfel conține cronici despre dimensiunea economică a muzicii electronice și ce impact are asupra întregii industrii, analizate dintr-un unghi uimitor și cu o curiozitate autentică – găsești lupta lui Bergling cu consumul excesiv de alcool, cauzat de pauzele scurte dintre concerte.

O dietă care a avut la bază „Poate că beau mai mult decât ar trebui”, a recunoscut Bergling față de Pressler. Apoi a susținut că are o regulă „nu beau de rup două zile la rând”, ca un fel de măsură preventivă, asta înainte s-o scoată pe jurnalistă în oraș pentru o noapte nebună.

Cu o lună înainte ca articolul să fie publicat în GQ, se pare că doctorii lui Bergling l-au îndemnat să-i fie scoasă chirurgical vezica biliară, dar el a refuzat; în martie 2014, a fost operat, iar doctorii i-au scos atât vezica biliară, cât și apendicele, după o criză de pancreatită, care a condus la anularea mai multor concerte și la renunțarea de a mai fi cap de afiș în cadrul ediției din anul ăla a festivalului Ultra Music. Până la ultimul concert, din 28 august 2016 – care a marcat retragerea lui oficială din turneu – programul lui Bergling a suferit constant modificări, în timp ce el era chinuit de complicațiile bolii.

Nu pare nepotrivit să afirm că Bergling a suferit mult în ultimii cinci ani din cauza unor probleme de sănătate provocate de consumul excesiv de alcool – și merită să iei în considerare faptul că gradul de permisivitate din industria muzicală, precum și în cultura muzicii electronice în general, au fost factori care au creat un mediu propice pentru asta. Centrată în jurul unui subgen de muzică electronică care a servit în principal ca o „injecție” financiară pentru industria muzicală în ultimii zece ani, cultura care a înconjurat muzica electronică a fost mereu o moştenire ținută sub cheie: din punct de vedere al meritului muzical, este ușor desconsiderată şi deseori aruncăm cu platitudini despre cum în domeniu se consumă droguri în exces și există misoginie.

Deși recent au apărut câteva semne încurajatoare care sugerează o direcție opusă, există o perioadă de timp (să zicem din 2012 până în 2016) când decesele apărute în cadrul festivalurilor de muzică electronică deveniseră un standard înfricoșător. Din 2011 încoace, șapte oameni au murit în Las Vegas, la Electric Daisy Carnival; din iulie 2017, au existat 29 de decese corelate cu consumul de droguri, la evenimentele cu muzică organizate de companii din Los Angeles. Având în vedere faptul că industria muzicală este una în care, dacă ești predispus [la consum excesiv], o să ai mereu o băutură în mână și orice altă substanță pe care ți-o dorești la o aruncătură de băț, moartea tragică și subită a lui Bergling servește ca un avertisment că această toxicitate culturală este la fel de capabilă să-i ucidă pe oameni chiar și pe scenă.

„Am parte de o oportunitate grozavă de a mă concentra pe propria persoană și de a petrece timp încercând să mă dezvolt într-un fel în care n-am avut niciodată ocazia – normal, sau cel puțin pe cât de normal posibil”, a declarat Bergling în 2015, după anularea mai multor concerte. „Echipa mea, casa de discuri și familia m-au încurajat să fac asta și realizez că mulți oameni în situația mea nu au parte de asta.” Alături de transparența și sinceritatea de care dispunea, declarația în sine subliniază cel mai tragic element al morții lui Bergling: era un tânăr care făcea muzică pentru tineri, iar oportunitatea lui de dezvoltare a fost oprită înainte de vreme, chiar dacă amintirile pentru care a făcut soundtrack-uri continuă să trăiască în sufletele oamenilor.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.