Istoria mai puțin știută despre cruzimea românilor față de sclavi care i-a șocat pe străini

Pentru călătorii străini care treceau la mijlocul secolului Carpații dinspre Transilvania, Valahia părea un ținut de graniță unde găseai atât elemente ale civilizației occidentale, cât și cele barbariei orientale. Densitatea redusă a populației, natura sălbatică, peisajele aride și întinse din câmpia dunăreană îi ducea cu gândul la Lumea Nouă de dincolo de Atlantic. Și, ca să rămân la comparația cu America, ce îi șoca cel mai tare era persistența unei instituții sociale expulzată de multă vreme de pe vechiul continent european: Sclavia. 

Spre deosebire de situația din sudul Statelor Unite ale Americii, sclavii nu aparțineau doar unor proprietari particulari, ci puteau fi în același timp în posesia Statului sau a Bisericii Ortodoxe, ale cărei mănăstiri dețineau peste o treime din teritoriul celor două principate dunărene. Ce era aparte la sclavia valahă era coloratura etnică. În limbajul cancelariilor medievale românești, termenul de „țigan” – iar în Moldova și cel de „tătar” – a avut tot timpul și o semnificație socială, de rob. 

Condiția lor socială nu este definită de lipsa libertății – nici șerbii nu se bucurau de ea –, ci de faptul că nu aveau personalitate juridică. Robul era total la dispoziția stăpânului său, care putea să-l tranzacționeze, să-l lase moștenire sau să-l pedepsească după bunul său plac, fără intervenția autorităților. Singurul drept pe care stăpânul nu-l avea asupra proprietății sale umane era cel de viață și de moarte. 

„Eremitul din Gauting”, pe numele real Carl Theodor Maria Hubert Isidor Freiherr von Hallburg-Broich, a fost un aventurier baron german care a traversat Oltenia pe jos prin 1838. A ajuns și în Craiova, unde a asistat la o scenă care a surprins condiția robilor romi de bunuri tranzacționabile, aflați la cheremul stăpânilor și despărțiți adesea de familiile lor:

Ajuns în București, baronul dă de mai mulți robi trimiși la cerșit de stăpânii lor ce puneau să li se reteze mâinile pentru a impresiona trecătorii și a da randament mai bun. „Unul dintre ei mi-a povestit că tatăl său a sugrumat pe boierul care voise să-i taie mâinile și că de aceea a fost spânzurat.”

Tratamentul inuman aplicat robilor era deprins în familiile de boieri încă de la cele mai fragede vârste, cu tați care-și încurajau progeniturile să-i biciuiască și să-i chinuie pe copiii romilor aflați în proprietatea lor. 

„Adeseori boierii cheamă pe copiii țiganilor și, la petrecere, pun pe copiii lor să biciuiască tiganușii. Se zice că această educație este ceva obișnuit; părinții omoară și mutilează după plac; copiii trebuie să fie de cu vreme deprinși cu aceasta și să aibă și ei plăcerile lor. În Muntenia sunt vreo 40 de mii de țigani, toți tratați mai rău decât vitele.”

Bătaia robilor era o practică comună, iar cruzimea se exercita nu doar de către bărbați, ci adesea chiar și femeile luau parte la aceste acte de cruzime, după cum a remarcat pe la 1815 diplomatul britanic William Wilkinson.

„Aproape în toate casele s-au stabilit pentru ei pedepse dintre care cea mai aspră este bătaia la tălpi; este aplicată de un alt țigan, sub supravegherea intendentului și, adeseori, chiar sub supravegherea stăpânului sau stăpânei. Boieroaicele, oricât de tinere și de frumoase, nu se prea simt oprite de un sentiment de delicatețe spre a nu se deda în asemenea împrejurări la acte de autoritate.”

Aplicarea pedepselor lua forme chiar mai rafinate, cu ajutorul unor dispozitive speciale inventate pentru acest scop. 

„O pedeapsă mai puțin gravă consta în a băga capul vinovatului într-un fel de coif de fier cu două coarne imense din același metal și de a-l închide pe sub bărbie în așa fel încât să fie foarte supărător pentru cel care-l poartă, împiedicându-l pe acesta să mănânce sau să bea, atâta timp cât îl poartă.”

Boierii puteau intra în stăpânirea acestor nefericiți reduși la condiția unor bunuri mobile prin moștenire, schimburi cu alte bunuri sau prin primirea lor în urma unor datorii. Însă, de cele mai multe ori, erau tranzacționați pe piața robilor în schimbul unor sume de bani. 

Scriitorul Jean Bart notează că vânzarea de robi a ajuns la o scară atât de largă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, încât „țiganii robi erau îngrășați și ținuți foarte bine pe mâncare, deoarece, fiind vânduți cu cântăruș, valoarea lor depindea de greutatea pe care o aveau. Ocaua de carne de țigan se vindea cu doi galbeni; chiar copii de țâță se vindeau cu cântarul, din care se cuvenea cantaragiului, de fiecare individ vândut, tânăr sau bătrân, câte o jumătate de sorocovăț, «numai pe cei cu meserii alese, la curte, ca bucătarii, lăutarii etc., nu-i vindeau cu cântarul ci îi plătea aparte, după meșteșugul lor».” 

Această descriere plastică e confirmată de mărturia lui Ürmösy Sándor, un preot unitarian din Cluj care a vizitat Bucureștiul la începutul anilor 1840. Descrierea pe care a făcut-o unui târg de sclavi e cu atât mai prețioasă pentru că vine din Transilvania vecină.

„Mergând în ziua amintită pe străzile cu aspect apuse ale Bucureștilor, gându-mi era la cele trecute, iarăși și iarăși m-am gândit la cele văzute de mine în timpul călătoriei. Am fost însă trezit din reverie de sunetul tobei, care venea din curtea unui boier. Mi-am încordat atenția și eram curios să aflu cauza. Am crezut mai întâi că e vorba de o licitație de casă, ceea ce în București este un eveniment curent. Examinând mai îndeaproape lucrul, este adevărat că era vorba de o licitație, dar de o licitație a oamenilor.

După cum i-am numărat, 48 de robi țigani, bărbați și femei, erau în curte stând într-un șir de care. La mijloc, mai mulți boieri străluciți licitau prețul robilor servitori. Am privit lung acest târg, am văzut când mama era despărțită de fiica ei de opt ani, de soț și de frate poate pentru totdeauna. Am văzut, am auzit când fratele cel mic cu o rugăminte, stârnind mila, cerea cumpărătorului să-l cumpere și pe el și nu să-l rupă de fratele său. Dar ei, cumpărătorii semenilor lor, râdeau la cererea băiatului, iar stăpânul care-i vindea l-a mânat înapoi în casă tocmai atunci, când voia să-și ia rămas bun de la fratele său sărutându-l, și au continuat licitația. În sfârșit, au fost vânduți toți oamenii marfă: plecarea era numai la urmă, plecare ce însemna pentru frații de sânge robi, despărțire. Fiecare își mâna robul cumpărat, legat de mâini, spre casa lui.”

În continuare, preotul a notat prețurile cu care se vindeau robii și a remarcat diferențele în funcție de sex și vârstă, precum și devalorizarea lor odată cu afluxul slujitorilor importați din străinătate.  

„Mi-am notat prețul lor: femeia, dacă era tânără, era cumpărată cu 30-40 de galbeni, la fel și fata. Bărbatul, chiar dacă era tânăr, se vindea la un preț mai mic decât femeia. Cei bătrâni abia valorau un galben. Înainte vreme, când ei angajau încă slugi dintre fiii altor națiuni, țiganii săraci aveau un preț de patru ori mai mare. De când însă călătoresc [...] în Franța și boierii mari își cresc copiii acolo și în politica lor se resimte influența rusă, valoarea pomeniților țigani robi a scăzut mult, deoarece boierii au început să folosească ca slujitori pe fiii națiunilor străine care se aflau printre ei. Numărul cumpărătorilor era mare și mai ales din orașele îndepărtate.”

Judecata sa este una aspră și accentuează șocul cultural al celui care trecea Carpații spre zona nedefinită din punct de vedere civilizațional a Valahiei, prinsă între mai multe lumi, cu moravuri și instituții diferite, chiar incompatibile. 

„Îngrozit, am zorit pașii, pentru a mă depărta de un lucru de care fiecare națiune își aduce aminte cu rușine și râde de neomenia înaintașilor săi. Deși am auzit că în Țara Românească țiganul este rob, nu mi-am închipuit însă că ar exista o robie de genul celei căreia am fost martor, ci numai dacă cineva s-ar fi îndatorat, ar fi fost vândut cu avere cu tot până la răscumpărare, dar nu vândut pe vecie, cum se obișnuia până acum la națiunile păgâne și inculte.”

Eliberarea robilor romi a fost un proces dificil, care a avut loc în etape. Desigur, Biserica și mulți dintre marii proprietari, care nu doreau să piardă ceea ce considerau a fi patrimoniul lor mobil, s-au opus. Într-o primă fază au fost emancipați robii domnești, apoi robii mănăstirești, pentru ca în 1855 în Moldova și un an mai târziu în Valahia să fie emancipați și robii particularilor, cu doar nouă ani înainte de abolirea sclaviei din SUA în urma unui sângeros război civil. 

La 8/20 februarie 1856 a fost votată „Legiuirea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principatul Țării Românești”. Prin aceasta a fost desființată robia romilor particulari, obligați să se statornicească în satele pe care și le alegeau și li s-a dat drept despăgubire zece galbeni de persoană. 

Foștii stăpâni au acceptat cu greu situația, așa că o perioadă după emancipare romii continuau să se plângă la autorități pentru că decizia nu era și pusă în practică. Într-o plângere din mai 1856 adresată domnitorului Barbu Știrbei, mai mulți foști robi au vorbit despre abuzurile la care erau supuși de boierul Zamfirescu Sicleanu, care a continuat să-i asuprească și după emancipare. Plângerea a arătat condițiile grele în care trăiau și prin aceasta au cerut să fie lăsați să plece de pe moșiile boierului din Slam Râmnic și să se întoarcă la căminele lor din satul Lucieni, județul Dâmbovița. 

„Dacă Înalta Voastră Domnească Mărire în părinteasca îngrijire ați întărit legea desființării sclaviei din Țara Românească unde zice: «Nimini nu va mai fi rob pe pământul Românii de acum înainte, oare făcutu-s-a această lege numai de formă ori ca să se bucure victimile robiei de binefacerile ei în independentă libertate ca ceilanți locuitori ai acestui pământ și să plătească numai o datorie către stat?».” 

Foștii robi au arătat că, deși au fost eliberați, boierul Sicelanu a continuat să-i trateze ca niște proprietăți ale sale. A despărțit-o pe o femeie, Anuța, de soțul ei legitim, Marin al Burcii, pentru a o mărita cu un bucătar al său; i-a obligat să-i cumpere mălaiul la suprapreț și îi ținea sub paza a 20 de călărași ai săi pe moșiile sale pentru a-i folosi la munci: „...ș-apoi fără rușine ne persecută să ne pună la șanțuri adânci fără cele necesare susținerii, întocmai ca faraon[ul] acela de demult pe poporul lui Israel, cu piramidele și canalurile Nilului? Ce oare e supărat pe Măria Voastră că ați legiuit dezrobirea și va să-și răzbune încă pe noi? O! Ce nenorocire să nu se respecte o lege care face Măriei Voastre lauda lumii!”

Curând după emancipare, romii au început să iasă din atenția autorităților. Motivul principal l-a constituit nerecunoașterea lor ca etnie și au fost asimilați națiunii majoritare. După ce au scăpat de lanțurile sclaviei, au căzut ulterior victime procesului de românizare nivelatoare care a însoțit efortul de construcție a tânărului stat apărut pe harta europeană după Războiul Crimeii. 

Astfel, în recensământul oficial de la finalul secolului al XIX-lea, din 1899, romii nu apar deloc printre naționalitățile recenzate. În ciuda acestei politici oficiale, atât nomadismul, cât și starea de extremă sărăcie au continuat să facă ravagii printre urmașii robilor romi. Iar situația asta continuă până-n zilele noastre.