Cinci lucruri pe care nu va trebui să le înduri acum că s-a întors Obama

U-ha, s-a-ntors băiatu’. E mai matur, mai cărunt și pare în convalescență după o boală tropicală, dar Barry le-a oferit încă o dată studenților americani din Londra bucuria de a nu trebui să pretindă că sunt canadieni când merg la o petrecere la cineva acasă. Cel puțin pentru următorii patru ani.

Mai că-ți vine să-ți pară rău de republicani, pe bune. Au rămas cu același sentiment pe care trebuie să-l fi simțit democrații când John Kerry era la putere: au ajuns atât de aproape, dar au eșuat și au trebuit să lase puterea în mâinile unui bărbat care arată ca un director de liceu prins într-un scandal sexual. Victoria lui Barack nu a fost în niciun fel empatică, dar nici n-a fost greu de obținut – cam așa cum câștigă Santana premiul Grammy pentru „Cel mai bun album instrumental latino” în fiecare an.

Hai să ne gândim puțin și să vedem cum ar fi stat lucrurile dacă n-ar fi stat așa – ce vise republicane s-ar fi realizat și ce coșmaruri liberale ar putea să înceapă din nou. Lumea e un loc foarte diferit când e condusă de președinți conservatori, și nu doar din punct de vedere politic. Conservatorii mai inspiră și multe stereotipuri: omniprezenții demagogi de stânga sâcâitori, hanorace cu slogane proaste și muzică de căcat.

Iată câteva lucruri care fac să pară „Yes We Can” al lui will.i.am suportabil prin comparație.

Dintotdeauna am bănuit că trupele de punk și rapperii interesați de fenomenele sociale au un fel de sindrom Stockholm în relație cu liderii de dreapta. Bineînțeles, urlă ei împotriva sistemului republican cât timp e la putere, dar am impresia că le e dor de el atunci când e la putere un democrat și nu mai au împotriva cui să lupte. Nimic nu-i încântă mai tare pe tipii ăștia decât să răcnească violent direct împotriva șefului statului prin arma cea mai potentă și distrugătoare de regim: cântecul de protest.

Era Bush, în special, a dat naștere unor albume „politice” îngrozitoare ale unor trupe care fie urau sistemul în general, fie fuseseră inspirate de Bush. Printre ele s-a numărat puerilul album din 2003 al trupei NOFX, The War on Errorism, un pop-punk de doi lei care scuipa conducerea nepăsătoare.

Apoi a urmat „Mosh” a lui Eminem, „Let’s Impeach the President”a lui Neil Young și “Bu$hleaguer”, din perioada mizerabilă, politică, post-grunge a celor de la Pear Jam.

Ce le lipsește tuturor acestor piese? Acel element crucial care îl separă pe Woody Guthrie de System of a Down: subtilitatea. Nu spun că toată muzica are nevoie să-și îmbrace mesajul în metafore, dar, Doamne Dumnezeule, trebuie să există o modalitate mai bună de a protesta decât să faci rime cu „electoral” și „penal”.

Ok, Michael Moore n-a renunțat să facă filme, dar hai să fim serioși, omul avea mult mai mult sens în era Bush. Era o perioadă în care lumea de stânga era atât de disperată după o personalitate încât nu părea ciudat să-l ia pe un realizator independent de documentare drept Mesia.

Înainte de Bush, Moore era un om care abia strângea câțiva oameni la lansarea lui de carte. Dar după Bush, suporterii îl priveau ca pe un Mandela american, în timp ce detractorii îl vedeau ca pe un Robespierre cu șapcă de camionagiu.

Apoi a venit Obama și Moore a început să pară un bleg inutil. Conceptele vechi de când lumea de „frică” și „teroare” au devenit „speranță” și „schimbare”. Încă mai sunt probleme despre care poate face filme din când în când, dar sunt mai mult probleme sociale tipic americane, nu momente de genul zeitgeist.

Mike, ar trebui să te apuci de filme artistice, pentru că realitatea nu mai e de partea ta.

Pare ciudat să te gândești la asta în prezent, dar mulți europeni care s-au maturizat în timpul perioadei Clinton și Bush au fost aproape îndoctrinați cu prejudecăți împotriva americanilor. Comedienii de la BBC, starurile britanice și uneori chiar părinții le spuneau tuturor că americanii arată ca tipul de mai sus, mănâncă Twinkies și se împușcă unii pe alții în față. Pentru ei, America nu era țara care a produs New Deal, muzica disco și pe John Updike, ci țara care i-a produs pe NRA, Ted Nugent și Timothy McVeigh. Erau râsul lumii. Îi vedeam mai degrabă ca pe niște țărănuși proști decât ca pe niște pionieri.

Părerile lumii despre America s-au schimbat de când a apărut Obama. Dacă s-ar fi întors Romney, iar le-am fi dat oamenilor impresia că trăim în bezna epocii de la începutul secolului.

Desigur, există două fețe ale acestor stereotipuri naționale, iar atunci când America crede că oamenii o urăsc, să vezi ce se înfoaie. Exemplul cel mai des folosit e notoriul incident „Freedom Fries”, când câteva bistrouri americane au hotărât să redenumească cartofii prăjiți (French fries) cartofii libertății (Freedom fries). Bineînțeles, Ian Hislop și restul Europei s-au tăvălit cu toții pe jos de râs.

E o reacție naturală – când simți că ești urât de un continent întreg, situația devine „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Noi i-am numit obezi și proști, ei au spus că toți suntem niște homosexuali comuniști. America are propriile probleme în momentul de față, așa că probabil acum le suntem total indiferenți. Dar dacă ar fi venit Romney la putere, nu m-ar fi mirat prea tare dacă cineva m-ar fi numit „maimuță mâncătoare de brânză” în cazul în care aș fi comandat o apă Perrier la Disneyland.

Pe când aveam vreo 13 ani, mi se părea că fac o super mișcare politică dacă lipeam în lift un sticker pe care scria „Bush e un sinonim pentru pulă”. Zece ani mai târziu, îmi pare un gest naiv și inutil. Deși mesajul era bun, era îmbrăcat într-o formă penibilă.

Serios, îmi amintesc că se înființase o întreagă industrie special pentru a face mișto de Bush. Deja îmi părea rău de bietul prostovan malefic. În afară de chestia cu Irak, nu prea existau multe opinii acide vizavi de politica lui. Dar tot ce-și mai amintește lumea de Bush acum e că se bâlbâia în discursuri și nu-și găsea cuvintele. Odată n-a putut găsi clanța ușii, altă dată s-a înecat cu un covrigel și altă dată Jon Culshaw l-a imitat foarte prost. Parcă întreaga perioadă cât a fost la conducere a fost un sitcom de proastă calitate.

Nu contează că e vorba de politica economică neproductivă a republicanilor, agresivitatea lor militară sau opiniile medievale asupra homosexualității și avorturilor – oricare dintre motivele astea e de ajuns pentru a vă scuza că ați votat pentru Al Gore. Poate priviți cu cinism realizările lui Obama, dar îl prefer pe el la Biroul Oval decât să revină zilele în care Marilyn Manson era considerat un comentator cultural important.

Urmăriți-l pe Clive pe Twitter: @thugclive

Traducere: Oana Maria Zaharia