Ce ignoră Hollywood cel mai des în filmele cu droguri

Liniuțe trase pe nas, sex între oameni doldora de chimicale, furturi, camere jegoase de hotel – imaginile astea se regăsesc din plin în filmele de la Hollywood în care apare mult consum de droguri. Dar ce nu apare, de multe ori, e perioada de recuperare prin care trebuie să treacă cei care ajung la liman, pe cealaltă parte a adicției. În Werewolf, primul ei lungmetraj, Ashley McKenzie abordează lupta nevăzută în care încerci să-ți iei viața înapoi când ești dependent de opioide și-ți trăiești zilele de la o doză de metadonă la alta.

Werewolf, a cărui acțiune se petrece pe coasta de est a Canadei, explorează existența atât de banală că-i aproape frumoasă a lui Blaise și a Nessei, un cuplu de tineri codependenți, care-s niște paria în orășelul lor.

VICE s-a întâlnit cu McKenzie după premiera mondială a filmului Werewolf, la Festivalul Internațional de Film de la Toronto, ca să afle mai multe despre motivele pentru care a ales să-și petreacă ani de zile documentându-se și scriind un film despre tratamentul cu metadonă și ca să aflăm ce simte, legat de faptul că filmul ei apare într-o perioadă în care morțile cauzate de opioide au ajuns la niveluri record în Canada și SUA.

VICE: Werewolf a fost inspirat de-un prieten de-ai tăi, nu-i așa?
McKenzie: S-au întâmplat multe chestii. Acum mai mulți ani, erau mulți tineri [acolo unde locuiesc eu] care încercau să se angajeze să tundă iarba, ca să facă bani de droguri. Era neobișnuit să vezi așa ceva în prag, la ușă. De obicei nu vezi; se-ntâmplă mai mult în spatele ușilor închise. Când am văzut cuplul ăla, mi s-a părut super cinematografic. A fost ca un început de film, când i-am văzut că intră în casa vecinului meu, bat la ușă și intră.

Dar, da, un prieten de-al meu, pe nume Phil [Tarr], care era în formația Mess Folk, a zis: „Ia-mă și pe mine într-un film!" Îmi place să lucrez cu oameni care n-au mai jucat niciodată. Când m-am mutat în Cape Breton conduceam spre casă și m-am gândit: Chiar s-ar potrivi, dac-am face filmul ăla despre tunsul ierbii. M-am apucat de scris cu gândul la el. În câteva luni, el a murit și asta a confirmat nevoia de a spune povestea, pentru că chiar pare că era o poveste care trebuia spusă, despre lumea de-acasă. Brusc, devenise ceva personal. S-a sinucis.

Ai spus și că-ți place să-ți aduci experiențele personale în filme. Cum arată chestia asta, când vine vorba de Werewolf?
Aveam o relație cu prietenul meu cel mai bun, care a devenit toxică, iar să tai legătura aia a fost cel mai greu lucru pe care-a trebuit să-l fac vreodată. Nu m-am așteptat niciodată să se întâmple asta. Când mă gândesc la toată povestea cu vârcolacul, transformările care se petrec în relații, sau dacă ai vreo adicție, chestia e că poți să ajungi undeva unde nu te așteptai să te duci.

Motivul ăsta, al codependenței, e prezent în tot filmul. Mi s-a părut interesant că nu vorbești doar despre adicție, ci și despre relațiile care se dezvoltă între doi oameni care sunt împreună și, peste toate astea, mai au și dependența care se amestecă în tot.
Da, e peste tot și asta am încercat să înțeleg… De multe ori nu m-am gândit la film ca la unul despre dependență, adică una față de droguri. Am încercat să mă gândesc la asta într-un context mai amplu, am încercat să înțeleg problemele pe care pare că le-avem…. De ce ajungem să ne bazăm prea mult pe o singură persoană? De ce ne bazăm prea mult pe o substanță? N-am găsit chiar toate răspunsurile, dar am încercat să zgândăresc problema asta. Când ești izolat, pur și simplu n-ai o varietate de opțiuni cu care să jonglezi, așa că ajungi să depinzi prea mult de câte o singură chestie. Există un fel de complex insular sau ceva de genul.

Cât de mare e problema dependenței de droguri în zona din Canada din care ești tu?
Industriile oțelului și de minerit s-au prăbușit, iar mulți oțelari și mineri au ajuns pe medicamente cu rețetă. După aia toată lumea și-a pierdut jobul, a început recesiunea; oamenii sunt evident stresați, chestie care duce la dependență. Apoi a existat o problemă de abuz de medicamente cu rețetă. Nu știu dac-ai văzut documentarul Cottonland, dar ăla s-a filmat în Glace Bay și în zona industrială Cape Breton și era despre abuzul de opioide. Industriile s-au prăbușit în 1999, respectiv 2000; apoi în 2004 au băgat programul de metadonă.

Multe filme despre droguri se concentrează mai mult pe perioada de adicție decât pe aia de recuperare. Tu de ce-ai ales să te concentrezi pe a doua în Werewolf?
Cred că m-am decis chiar când am vorbit cu lumea despre cuplul pe care l-am văzut. Atunci am aflat pentru prima dată despre programul de metadonă. Aveam un job la momentul respectiv și era un tip care lucra în aceeași clădire care era în programul de metadonă și care tocmai fusese plasat la un job. Au fost câțiva ani în care programul de metadonă avea și un stimulent de angajare, o chestie de reintegrare. După asta, mai știam și că e foarte des întâlnit și m-am gândit că dacă e să fac un film despre un cuplu tânăr fără adăpost, pe final de adolescență, sau la 20 și un pic de ani, existau mari șanse să fie pe metadonă.

Mai voiam și să fac ceva pur și simplu diferit, în ce privește reprezentarea drogurilor în filme. Ne-am obișnuit să vedem asta – mai și stau în fața unui poster cu Trainspotting chiar acum – nu prea puteam să-mi imaginez cum ar fi să fac toată chestia cu Iggy Pop, pofta de viață, alergat pe străzi, furat… Deși apare și asta în film, pur și simplu nu m-am gândit la partea plină de energie, strălucitoare a adicției – culmile super înalte și căderile super adânci – nu era stilul meu. Nu mi s-a părut onest. Am ajuns natural în zona cu metadona, pentru că e mult mai banal, dar cumva poate și mult mai dramatic sau mai terifiant. E ceva în banalitatea luptei ăsteia, când nu mai primești dozele alea mari; nu mai ajungi pe culmi. Nici căderile nu mai sunt la fel de adânci, dar tot trebuie să găsești motivația de a refuza cealaltă viață, aia pe care încerci s-o lași în urmă în fiecare zi.

Ai avut pe cineva care să lucreze cu tine la film care să fi avut experiență directă cu adicția de opioide?
Un prieten de-al meu, care lucrase la unul dintre scurtmetrajele mele, a trecut de la a pierde totul la programul de metadonă. Încă mai e în programul de metadonă, dar fusese actor și se oprise din jucat în perioada aia din viața lui în care se băgase până peste cap în chestia cu drogurile și-apoi s-a reapucat de jucat cu unul dintre scurtmetrajele mele. Am văzut că face parte din sindicatul actorilor din Cape Breton… l-am contactat și l-am întrebat dacă e disponibil, iar el a zis: „Mi-ar plăcea mult să vin la casting. N-am mai jucat de zece ani, dar nu cred că pot, fiindcă nu mai am niciun dinte." Noi am zis, gen: „De fapt, e perfect așa pentru noi. O să fie mai autentic."

A venit să dea casting și era cel mai bun actor de-acolo. I-am dat rolul pe loc. Asta a fost pentru filmul meu Stray. Era un tip care știa o groază de lucruri când am început să scriu Werewolf, iar el a lucrat ca tehnic pentru film. A povestit atâtea și m-am întâlnit și cu alți oameni pe metadonă… Într-un caz, unul dintre oamenii cărora le dădusem un rol era în programul de metadonă, iar eu chiar n-am știut. Am început să filmăm cu persoana respectivă și la un moment dat zice: „A, trebuie să mă duc la Sydney acum, să-mi iau doza."

Secvențele din farmacie chiar par filmate într-o farmacie adevărată. Cum i-ai convins să te lase să le filmezi?
Am sunat la toate farmaciile din Cape Breton și am încercat să le zicem că e o poveste de dragoste și tot nu era nimeni interesat să ne lase să filmăm în farmacia lor. Evident, s-au întâmplat multe lucruri delicate – oamenii au făcut supradoză la ei în farmacii. Fac o grămadă de bani de pe urma oamenilor pe metadonă. Eram, gen: „Căcat, ce ne facem?" Apoi am trecut pe lângă clinica de metadonă din Glace Bay și fusesem acolo de mai multe ori, de-a lungul anilor în care mi-a făcut documentarea. Dar de data asta am trecut pe lângă biroul programului de metadonă din mall și am văzut un semn pentru farmacia Black Diamond și am fost, gen: „Ce-i asta?" Era super nouă și era închisă în ziua când am trecut pe-acolo, dar ne-am uitat înăuntru și am fost, gen: „Ăsta-i decor de film?" Arăta ca și cum făcuse cineva scenografie de farmacie. Chiar ne-am gândit: „Dacă filmăm aici, trebuie s-o facem să arate mai rău decât arată."

Producătorul meu i-a căutat pe Google și-aveau cont de Twitter… Le-am trimis un mesaj direct pe Twitter și ei au zis: „Super tare, sunați-ne!" Noi eram, gen, cine-s ăștia? Era aproape ca și cum apăruseră din neant… și erau super drăguți.

Am un prieten într-un program asemănător de tratament al adicției cu opioide, iar chinurile pe care le arăți tu în film – fie și doar să te instruiești pentru o slujbă cu salariul minim pe economie la o gelaterie – sunt atât de adevărate. E interesat că Werewolf iese acum, pentru că avem o problemă extrem de răspândită cu opioidele la momentul de față.
Dacă poate să provoace o discuție și să facă lumea să vorbească despre problema asta, e excelent. Cumva, eu îmi fac filmele într-o bulă; o parte atât de mare din lucrul la filmul ăsta a fost un proces intim, personal… Dacă filmul poate să iasă într-o perioadă în care o să-nsemne ceva pentru oameni și ei pot să relaționeze cu el… Eu nu încerc să spun nimic extrem de clar cu filmul ăsta, am încercat doar să explorez idei și chestii care se-ntâmplau în jurul meu și în viața mea, pe care nu le înțelegeam și voiam să le-nțeleg. Acum vreau doar să-l las liber și să las lumea să-l interpreteze și să relaționeze cu el fix cum vrea.

Interviul a fost editat pentru concizie și claritate.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Mai citește despre dependență: