Am vorbit c-un fotograf care a urmărit refugiații atât de aproape, încât și-a luat bătaie alături de ei

Meseria de fotojurnalist nu e deloc uşoară, mai ales când îţi vezi colegii omorâţi în faţa ta. Warren Richardson, fotograful care a câştigat marele premiu la cea mai recentă ediţie World Press Photo (WPP), nu face excepţie. L-am prins în Bucureşti, la deschiderea expoziţiei WPP, parte din festivalul Unfinished, şi am profitat de ocazie pentru a-l întreba despre criza refugiaţilor, evenimentul care, de altfel, i-a adus şi mult râvnitul premiu.

Deşi spune că încearcă să nu se piardă cu firea şi să nu amestece jobul cu reacţiile emoţionale generate de evenimentele pe care le fotografiază, criza refugiaţilor l-a marcat suficient de mult încât să experimenteze, pe cont propriu, un marş de două mii de kilometri în care s-a îmbolnăvit, a fost surprins de ploi, de ninsori, a mers prin noroaie, ba şi-a mai luxat şi-o gleznă. Iar când a ajuns la destinaţie, primul om care s-a interesat de soarta lui a fost un refugiat irakian.

VICE: Ai fost printre refugiaţi. Ce crezi despre modul în care oamenii reacţionează la criza asta?
Warren Richardson: Cred că oamenii ar trebui să-şi deschidă mai mult inimile în chestiunea asta a refugiaţilor. E o mişcare de dreapta mult prea mare în lume ca oamenii să reuşească să înţeleagă cu mai multă profunzime ce se întâmplă cu adevărat. Oamenii ăştia au un motiv pentru care pleacă de-acolo, e un război şi un efect de domino. Cu toţii suntem parte din efectul ăsta de domino. Încă punem petrol în rezervoarele maşinilor, de unde crezi că vine petrolul ăsta? Refugiaţii sunt aici din cauza aceluiaşi efect.

Acum, suntem împotriva refugiaţilor din cauză că simţim că nu ar trebui să se afle aici, din cauză că ne întrerupe modul nostru de viaţă. Dar a finalul zilei, încă avem casele noastre comode, materialismul, maşinile în care băgăm petrol, gazul la care ne preparăm mâncarea și ar trebui să ne întrebăm de unde primim resursele astea. Lăcomia ne-a stricat inimile.

Care a fost cel mai greu moment pentru tine în tot demersul ăsta?
Nu a fost greu, căci am fost în elementul meu. M-am simţit bine între aceşti oameni. Cred că cea mai grea parte a fost să aud o serie de conversaţii în care erau implicaţi copii, iar asta te afectează, mai ales la ora trei noaptea, să auzi copii plângând. În loc să doarmă în paturile lor, să-i vezi ridicaţi pe umeri de către taţii sau mamele lor în timp ce încearcă să-i bage printre sârma ghimpată de pe gard. Cred că asta a fost cea mai grea parte. E greu s-o vezi, e greu să experimentezi aşa ceva, dar poţi spera, în inima ta, că oriunde vor ajunge, le va fi mai bine.

Crezi că le va fi mai bine oriunde vor ajunge, dacă ne raportăm la modul în care au reacţionat guvernele unor ţări europene - de exemplu, gardurile ungureşti?
Eu am plecat pe jos din Budapesta până la Amsterdam, am ajuns acum două săptămâni şi mi-a luat aproape două luni ca să ajung acolo. Am mers în jur de două mii de kilometri. Pe drum, m-am îmbolnăvit, am făcut giardia, şi am încercat să apelez la toţi oamenii pe care-i ştiam în zonă şi n-a venit nimeni să mă ajute în afară de un singur om. Un irakian în vârstă de 27 ani. M-a băgat pe furiş într-o tabără de refugiaţi şi a avut grijă de mine pentru multe zile, până m-am făcut bine.

Pentru mine, asta e ori intervenţie divină, ori un moment foarte-foarte plin de smerenie. Ar trebui să fie un moment de trezire pentru toată lumea: pe cine te bazezi în viaţa ta? Nu e ca şi când aş fi fost dependent de cineva, dar întâmplarea asta mi-a permis să văd lucrurile într-un mod foarte diferit. Un om care e refugiat, care mă ajută pe mine, cum răspunzi la asta?

Bănuiesc că ai avut destule nopţi nedormite.
Am petrecut cinci nopţi la graniţa aia, au fost foarte… intense. N-am dormit aproape deloc, iar când am apucat să adorm, am picat pe şinele de tren, atât eram de obosit. M-am trezit în sunet de aparate foto şi cu o femeie care-mi împingea un microfon în faţă, „Tu, săracule refugiat…", apoi i-am arătat legitimaţia de presă. „Oh, shit!" Apoi, a vrut să-mi ascund legitimaţia, ca ea să continue să transmită în direct, dar eu nu pot să fac asta.

Oricum, petrecând atât de mult timp cu refugiaţii, am ajuns să fiu îmbrăcat ca ei, să arăt ca ei, până în momentul în care am luat bătaie de la poliţiştii unguri în revolta de la graniţa cu Serbia, căci au bănuit că sunt unul dintre regugiaţi. Generalizarea e un lucru foarte rău.

Ai stat de vorbă cu refugiaţii. Ce planuri au?
Cei mai mulţi dintre cei cu care mi-am petrecut timpul sunt, acum, în Germania. Toţi spun acelaşi lucru: nu vrem cei 357 euro care ni se dau, vrem să muncim ca să putem trăi. Nu vor să trăiască din banii guvernului, vor să se întoarcă la rutina lor zilnică, vor să se întoarcă la stilul lor de viaţă, care li se potriveşte şi lor, şi celor din jurul lor. Vor să se integreze în cultura ţării în care ajung, dar din păcate, ai şi cealaltă parte care trebuie să facă efort la rândul ei pentru ca totul să funcţioneze.

Acum, refugiaţii au nişte condiţii minime în care trăiesc, au un acoperiş deasupra capului, încălzire, mâncare. Dar mulţi au peste 40 ani și sunt pe drumuri, cu familii rămase în Turcia, care aşteptă să le vină rândul să plece spre Vestul Europei, pentru că nu şi-au permis să plece cu toţii. Refugiaţii aceştia vor trece printr-un proces care durează şapte luni, pentru a învăţa limba, iar dacă nu reuşesc, vor fi deportaţi. Evident, tot procesul ăsta de verificare îi ţine departe de familii.

Vedem tot felul de reacţii, pare că oamenilor le e frică de refugiaţi, se foloseşte cuvântul „Sharia"…
Din păcate, dacă ne uităm la direcţia în care se îndreaptă Europa acum, se pare că merge spre dreapta, iar asta e o problemă pentru comunitatea musulmană din cauză că nu toţi sunt terorişti. Nu e normal să te duci la cineva şi să-l întrebi „Tu eşti musulman?" şi să-i pui eticheta de terorist. N-ai voie să faci asta. Nu poţi să generalizezi. E ca şi cum ţi-ar zice ţie că eşti un ţigan român. Ţiganii români nu au un renume prea bun, dar nu toţi ţiganii români sunt la fel. Eşti român. O să fii etchetat drept ţigan? Nu, pentru că ai viaţa ta, faci ce faci tu, te prezinţi în felul tău, nu toată lumea e la fel.

În afară de refugiați, ca fotojurnalist, ce fel de subiecte te interesează?
Diverse. De exemplu, la un moment dat, am făcut un material despre brazii de Crăciun, mi-a luat şase ani. Eu n-am sărbătorit niciodată Crăciunul, aşa că m-am întrebat de ce oamenii taie copacii pentru a-i ţine în casă timp de o săptămână și apoi îl aruncă. De ce-ai face asta? 1,8 milioane de brazi în fiecare an. De ce-ai face asta? E oxigen de care avem nevoie. Aşa că m-am decis să documentez viaţa unui brad de Crăciun. Cred că a fost de-a dreptul ridicol. Dar am avut şi multe alte subiecte.

Într-un sens mai general, te interesează mai mult genul ăsta de reportaje? Conflictele?
Mă interesează orice, nu mi-am propus niciodată să fac un singur lucru. Dacă văd ceva care mi se pare de mare interes, o să merg până la capăt. În ceea ce priveşte conflictele, îmi place meseria pe care o fac, dar de cealaltă parte, cu siguranţă că e greu. Pur şi simplu, mă las absorbit de ceea ce fac. Când eram în Sri Lanka, trăiam ca un călugăr, apoi a venit tsunamiul peste mine, omorând mulţi dintre călugării buddhişti cu care eram prieten.

Apoi, un an mai târziu, când m-am întors acolo, am nimerit în conflictul cu „tigrii tamili" şi, dintr-o dată, au început să cadă bombe din cer şi eu am fost bătut şi reţinut. Asta mi-a dat şi mai multă determinare, vreţi să vă jucaţi cu mine? Intru şi eu în joc! O să documentez ce se întâmplă aici şi ştiu că o să fie rău pentru voi. Ştiu că lumea presei e sub control şi că mulţi jurnalişti şi fotografi sunt ucişi din cauza asta.

Nu ţi-e frică să mergi în zone de conflict?
Nu, nu mi-e frică. M-am născut în 1968, aşa că am avut ocazia să urmăresc la televizor, până în 1975, războiul din Vietnam, primul război televizat cu adevărat. Mi-a produs un interes foarte mare faţă de subiectul ăsta. Tatăl meu îmi spunea să nu mă mai uit, iar eu îi spuneam „Dar, uite ce se întâmplă!", aşa că m-a marcat puternic. Când a început războiul din Golf, eram prea tânăr ca să merg acolo, dar mi-am dorit mai mult decât orice să fiu acolo. Apoi, tatăl meu mi-a dat un număr din National Geographic, despre războiul din Cambodgia, Khmerii Roşii, iar în momentul în care am fost suficient de mare, am plecat direct acolo.

Am avut nişte încercări, dar am reuşit şi să fac câteva fotografii demne de a-i face pe ceilalţi să înţeleagă ce s-a întâmplat acolo. Personal, ca fotograf, învăţ continuu din tot ce văd. Am văzut oameni care au dat tot ce-a fost mai rău din ei şi oameni care au dat tot ce-a fost mai bun, dar n-am înţeles niciodată motivul pentru care ne omorâm între noi, lăcomia, căci despre asta e vorba.

Omorâm pentru resurse şi asta e fix ce se întâmplă în Siria și Afghanistan. Afghanistan e bijuteria Orientului Mijlociu, e renumită pentru cele mai preţioase resurse ale planetei. Apoi, ne mirăm că localnicii devin rebeli şi încep să lupte în ţara lor. Iar noi îi catalogăm terorişti. E ridicol.

Juriul de la World Press Photo explică de ce fotografia lui Warren este câștigătoare

În acelaşi timp, vedem aceeaşi lăcomie şi în rândul localnicilor. Să ne uităm la talibanii din Afghanistan care se bat pentru putere.
E un efect de domino. Trebuie să ne uităm de unde a început totul.

Bun, şi atunci, ce e de făcut? Intervenim sau nu intervenim?
Am avut o discuţie bună cu amicul meu irakian. Dacă Saddam ar mai fi fost în viaţă, ce s-ar fi întâmplat? Toţi irakieni l-ar fi ţinut pe Saddam la putere. De ce? Pentru că a condus cu un pumn de fier. Îmi spunea că, acum că e mort, toţi vor să fie un nou Saddam. Pentru că vor să-şi umple buzunarele. Toţi se îndrăgostesc de acea atotputernică hârtie, banul. Şi nu-i mai pasă nimănui, e ca şi când banul a devenit conducătorul acestei planete. Cât de bogat pot să fiu? Cât de mult aş mai putea avea?

Şi cel mai rău, spunea el, e că pe măsură ce devin mai bogaţi, devin tot mai paranoici, vor tot mai mult şi tot mai mult, spun că nu le pasă ce se întâmplă într-un sat, poţi să calci pe el, eu vreau mai mult. E ca şi cum ai lua o gaşcă de bullies, le-ai da arme şi le-ai spune că vrei să ţină totul sub control pentru tine. Dacă le dai câţi bani trebuie, o să facă fix asta. Pentru că îi plăteşti să facă ce le place lor cel mai mult. Pot fi oamenii aceia răi care-şi doresc să fie, ba mai sunt şi plătiţi ca să fie aşa. Practic, asta se întâmplă acolo.

Şi asta se întâmplă şi aici, dacă te uiţi la Ungaria, la Germania, apare aceeaşi situaţie. Apar personaje care sunt împotriva tuturor ce devin, acum, „resursa preţioasă" care să ţină lucrurile „sub control", iar lumea spune „Îmi place ăla pentru că o să facă exact cum vreau eu."

Şi asta am remarcat în Germania. Ăsta e motivul pentru care, acum, refugiaţii se strâng la un loc, merg în găşti, pentru că sunt mai siguranţă împreună decât atunci când merg singuri. În toate gările din Germania, o să găseşti grupuri de refugiaţi.

Interesant…
Dacă te duci la ei şi spui „As-salamu-alaikum" („Pacea fie cu tine" - n.r.), îţi vor răspunde cu „Wa-alaikum-salaam" („Pace şi ţie" - n.r.), pentru că ştiu că relaţionezi cu ei. În momentul în care spui asta, se detensionează situaţia imediat. Dar când vezi câţiva skinheads trecând pe lângă ei şi uitându-se lung, refugiaţii se vor uita la fel.

A fost un incident „clasic" în Budapesta, în Keleti (gara centrală - n.r.), când refugiaţii erau acolo, erau mii. Şi trece această femeie, unguroaică, pe scările gării, şi le spune „Trebuie să plecaţi de aici, căci umblă nişte indivizi raşi pe cap prin zonă şi sunt foarte periculoşi". Un refugiat sirian iese şi spune „Eu tocmai am ajuns aici dintr-o zonă de război, îţi zic eu câte ceva despre pericol, pericol adevărat" şi menţionează ceva despre bombe care pică din cer, omorând familii. „Suntem puternici, nu suportăm prea mult rahat!" A înţeles şi ea, au înţeles şi cei din spatele lui, care au început să strige în cor, „Allahu Akhbar!" („Dumnezeu e mare - n.r.). Femeia s-a albit şi a luat-o la fugă. Şi-a dat seama că sunt mulţi şi că sunt uniţi.

Apoi, au venit vreo patru sau cinci skinheads şi şi-au luat-o. Se încalcă nişte limite care n-ar trebui încălcate, iar oamenii devin atât de înverşunaţi când vine vorba de un steag. Trăim pentru steaguri: ăsta e pământul meu, asta e mizeria mea, tu cine eşti? Pleacă de-aici!

Vezi mai multe fotografii cu criza refugiaților, de Warren Richardson, pe siteul său

Vezi Mai multe detalii despre festivalul Unfinished, pe pagina evenimentului. Mâine, de Noaptea muzeelor, programul este până la ora două noaptea.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai cotește despre refugiați:
Iată gardul performant cu care Bulgaria și Ungaria vor să țină la distanță refugiații
Am călătorit cu activiștii care îi ajută pe refugiații din Ungaria
Cum desenează copiii imigranților deportarea care-i așteaptă