Oamenii care cred că extratereștrii sunt printre noi

Chiar și din avion, ghețarii arată precum o piele rece și ridată. Această imagine – cu arterelor albe și gâlgâite ale unui monstru enorm înghețat– a rămas cu mine în timpul celor două săptămâni petrecute ca scriitor pe Peninsula Antarctică și mi-a venit din nou când am petrecut trei săptămâni navigând în zona arctică, prin fiordurile din Svalbard.

Din nava barchentină înaltă care a și servit ca rezidență pentru artiștii care lucrau la intersecția cu știința, mi-am petrecut zilele în observație, gândindu-mă la conexiunile misterioase dintre polii nelocuiți și locul de unde vin, populat și poluat. Am văzut stații de satelit geodezice, de unde restul lumii monitorizează sistemele GPS, pe culmile platourilor sau la baza munților. Noaptea, am observat sateliți pe cer: frecvența mișcărilor lor este cea mai mare la poli. Sateliții și stelele arătau identic.

Cercurile polare. În fiecare an sunt duzine de constatări ale apariției OZN-urilor, niște mașinării ciudate pe cerul care pulsează sub influența tulburărilor geomagnetice verzui și amețitoare. Google Earth captează obiecte extraterestre care nu se potrivesc în peisaj: Orice iese în evidență pe pânza goală a gheții. Vânătorii de OZN-uri și agențiile de investigații extraterestre urmăresc cu ochi de vultur, caută locurile aterizărilor accidentale, baze extratereste subacvatice și formațiuni obscure de nori care par niște anomalii seductive.

În aprilie anul acesta, cercetătorii de la NASA au captat imagini cu găuri în gheața din Marea Arctică canadiană, cu inele sub formă de valuri misterioase. În trecut, cratere adânci și largi, de 76 de metri în creștere, și pietre aproape perfect rotunde au apărut în Siberia. „Pete” plutitoare ciudate și întunecate au fost văzute în Alaska. Oamenii au observat o scară imensă către pâmânt în Antarctica, piramida dispărută a Atlantidei și nave spațiale abandonate.

Videoclipurile ca cele de pe canalul Secureteam interpretează conspirația din fotografiile buclucașe.

Pentru o perioadă lungă de timp, aceste bucăți de imaginație nu au fost pur si simplu cauzate de adepții conspirațiilor, ci de descoperirile exploratorilor, filtrate și distorsionate de ceață, îngheț profund și distanță.

Lumea s-a revelat încet matematicienilor și filosofilor antici. În secolul al VI-lea înaintea erei noastre, Pitagora a calculat că Pâmântul este rotund; în al V-lea, Parmenide a postulat cinci zone climatice; în al III-lea, Artistotel a dezvoltat ipoteza că un continent mitic sudic trebuie să existe. El l-a numit Antarctica, de la grecescul anti și arktos, care înseamnă „în opoziție cu ursul”, numele constelației sub care este Arcticul. Polii sunt predispuși la speculații, probabil pentru că au fost mereu foarte conectați cu stelele.

Când Pytheas a pornit într-o expediție circumpolară în 350 î.Hr., a descoperit Thule, un loc dincolo de steaua nordică pe harta celestă a timpului său. În timp ce hărți medievale fanteziste aveau desene cu șerpi, munți magici și creaturi hibride, chiar și reprezentări științifice ale polilor, cum ar fi harta lui Gerard Mercator a zonei Arctice din secolul al 16-lea, arată un loc nordic infinit care formează o spirală imensă cu o piatră neagră magnetică în centru, populat de leviatani de aisberg și „pigmei polari”.

Mai târziu, Samuel Taylor Coleridge a scris despre un albatros gigant care zbura pe deasupra apelor înghețate în The Rime of the Ancient Mariner (1834). Jules Verne și-a imaginat un ocean fără gheață în Antarctica în The Sphinx of the Ice Fields (1897). În mai 1818, Mary Shelly a scris despre un bărbat, Victor Frankenstein, înțepenit în pereții de gheață ai Arcticului. Într-un eseu despre „Obsesia Arctică a Literaturii”, Kathryn Schulz spune: „Din antichitate înainte, poveștile noastre despre poli au fost ele însele polare: fie capetele pământului sunt prețioase, glorioase și ale noastre să le avem sau sunt dezolante, de neatins și mortale.”

Când am văzut prima oară aurora boreală în Ny Alesund, am țipat. Cerul răcnea verde și vibra precum tuburi de orgă gigante dintr-o clopotniță de biserică, chemându-l pe Dumnezeu sau ceva mai mare. Rânjea la vânt, liniștindu-l. Am rămas cu gura căscată la pământul de dedesubt, pe care abia-l simțeam. Am râs. Nicio cantitate de explicații nu m-ar fi putut convinge că asta nu este o venire a extratereștrilor. Vreau să zic că cerul era conștient.

Dar ăsta este un fenomen paranormal natural. O specie extraterestră reală, Homo Hubris, este în interiorul nostru: noi suntem.

Noi suntem motivul pentru care oamenii sunt din ce în ce mai captivați de OZN-uri. Camerele accesează părți ale lumii ascunse până acum, în timp ce imaginile surprise de ele ajung prin presă. Polii sunt cele mai puțin explorate colțuri ale Pământului, dar tehnologia ne permite o proximitate artificială. Urmăririle prin intermediul imaginilor din satelitul Google Earth, datele de la NASA/ESA și greșelile din rețelele sociale sunt urmările unor neadevăruri construite din fotografii greșite.

Odată cu topirea mărilor polare, ecosistemele lor fragile sunt infectate cu microboi invazivi aduși împreună cu curenții. Adevărul este că găurile din marea îngheată sunt formate prin înghețuri și dezghețuri repetate. Pata din ea este de fapt o algă amenințător de toxică în plină dezvoltare. Din moment ce gheața este cea mai bună deghizare, știința este mai incertă aici decât oriunde altundeva pe Pământ. Este și motivul pentru care polii sunt cei mai greu de curățat. Pitagora și-a imaginat zona arctică ca pe un loc cu poligoane care plutesc în spațiu; în realitate bucățile de gheață care suferă un proces de dezghețare și înghețare repetat formează structuri de tipul poligoanelor. Crăpăturile imense nu sunt făcute de ființe supranaturale cu puteri suprapământești, ci de distrugerea constantă și graduală cauzată chiar de oameni.

Ficțiunea din jurul polilor, imaginară sau observată, este adevărul despre schimbarile climatice. Într-o lume obsedată de descoperire, teoriile conspiraționiste devin simbolul pentru o ignoranță vehementă, un refuz al complicității. Știm că odată cu lumina puternică vine si o lacună de orbire: căutarea unor alte ființe este o escapadă de la propriile noastre tendințe extraterestre. Catastrofa asupra mediului, care accelerează la un ritm mai mare decât tehnologiile care au produs-o, ne va face literalmente extratereștri în căutarea unui loc nou de trăit.

Articolul a apărut inițial pe VICE IN.