Keith Flint le-a arătat puștilor născuți în anii 90 cum să nu le fie frică de nimic

Pe 4 martie anul acesta lumea muzicii electronice s-a unit în șoc: unul dintre cele mai puternice personaje ale acestei scene a murit. Keith Flint, solistul trupei The Prodigy, a fost găsit de poliție acasă la el, luni dimineață. Colegul lui de trupă, Liam Howlett, a confirmat ulterior că Keith, din păcate, s-a sinucis la vârsta de 49 de ani. A confirmat temerile fanilor pe Instagram, unde a scris: „Știrea este adevărată, nu-mi vine să cred că spun asta, dar fratele nostru, Keith, și-a luat propria viață în weekend. Sunt șocat, al naibii de furios, confuz și îndurerat… odihnește-te în pace, frate!”. Pentru mulți puști din anii 90, Keith a fost un zeu. A fost mascota și liderul unei întregi generații de raveri.

Este greu să exagerezi importanța trupei The Prodigy. Deși inițiau jonglau cu ideea unei noutăți în muzică, au ajuns să portretizeze furia, abandonul și energia unei întregi generații. A doua vară a dragostei era menită să ne elibereze, dar la fel ca toate celelalte perioade dinaintea ei, totul s-a dus pe pulă. Legea din 1994 care interzicea comportamentele „anti-sociale” din Marea Britanie tocmai distrusese scena liberă a petrecerilor și toată țară suferea de pe urma ei. După cum a descris Keith petrecerile libere, într-o conversație cu Richard Russell de la XL Recordings în 2014: „Guvernul habar nu avea ce erau ele. Poliția nu știa cum să controleze asta. Puștii conduceau.”. Scena de muzică dance din Anglia ar fi putut cu ușurință să se clatine odată cu noua lege, dar au apărut patru tipi și o fată din Essex (Sharky avea să plece când trupa a semnat contractul cu XL). Aveau haine dubioase, păr și mai ciudat și o atitudine nemaivăzută de pe vremea celor de la Sex Pistols. După ce și-au lansat albumul de debut, Experience, fiecare dintre următoarele lor șase albume de studio - inclusiv colecția de piese din 2005 - avea să fie în topul albumelor din Marea Britanie.

Într-un fel, Keith a ajuns în vârful unui colț al muzicii dance din Marea Britanie dintr-o întâmplare. „Am intrat în cultura rave când m-am întors din călătorii și mă simțeam puțin pierdut”, i-a spus lui Richard. „Nu aveam o casă unde să stau, așa că dormeam pe canapeaua iubitei de atunci a lui Liam. Unul dintre amicii ei i-a făcut o vizită și-mi spunea despre petrecerile rave și Barn, un club local unde obișnuiam să mergem.” Keith și Liam s-au cunoscut la un rave din Essex în 1989. Amicul acela vorbea cu atâta pasiune încât Keith s-a gândit: „Trebuie să fac parte din asta. Următoarea vineri m-am dus la Barn; am luat niște acid, niște ecstasy și… nu m-am mai uitat niciodată înapoi.”

La fel ca în cazul mai multor oameni, Keith Flint și-a făcut loc în viața mea într-un mod exploziv, cu țepi în păr și mârâind într-un tunel din videoclipul alb-negru „Firestarter”. Îmi amintesc foarte puțin despre victoria partidului muncitoresc, înmormântarea prințesei Diana sau despre Dolly, oaia clonată, dar am dat, butonând televizorul, peste acele 3 minute și 46 secunde într-o după-amiază de sâmbătă și mi-au rămas în minte pentru totdeauna. Mă uitam la el și-l vedeam așa cum era, un spectru ciudat și terifiant; o parte clovn, alta omul negru, țopăind bucuros în subteran. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Fiindcă era în anii dinainte de internet, avea să mai treacă mult timp până să mai am parte de ceva de genul. BBC interzisese videoclipul după ce telespectatorii s-au plâns că emisiunea Top of the Pops speria copiii și arăta „o fixație pentru incendii”.

Deși nu el scria piesele, pentru noi, cei din afară, Keith era The Prodigy. El l-a încurajat pe Liam să creeze mixul original Prodigy când s-au întâlnit prima oară la The Barn, în Braintree. Vocea lui de pe „Firestarter” și „Breathe” le-a adus locul întâi și le-a permis să ajungă faimoși în America. În 1996, The Face au ales să-l pună pe Keith pe copertă și nu toată trupa. Pe scenă, avea un impact și mai mare. Să-i vezi pe The Prodigy live era ca și cum te-ai fi uitat la un rechin alb cu picioare care face moshing. Keith tâșnea de-a lungul scenei, distrugând, mârâind și mușcând din microfon. Emana o vigoare maniacală nemaivăzută. La un festival din 2006, l-am văzut cum a adus publicul într-o stare de frenezie pe „Firestarter” încât, după aceea, un grup s-a plimbat în jurul locației cântând versurile și dând foc la corturi - inclusiv la al meu. A trebuit să-mi salvez cheile de la mașină și sacul de dormit în timp ce ardea. Chiar și atunci, cu ochii înlăcrimați de la fum, îmi amintesc că mă gândeam: „Asta e fantastic!”.

Keith era The Prodigy în aceeași măsură în care The Prodigy era Keith. A urmat o pauză de cinci ani după The Fat of the Land. Apoi pentru următoarele, Always Outnumbered, Never Outgunned, Liam a optat să folosească vocile altor interpreți. Asta avea să rănească și albumul - criticii nu prea s-au înghesuit să-l laude - și pe Keith, care a căzut într-o depresie și ulterior a vorbit despre faptul că a devenit dependent de medicamente pe rețetă. După ce s-a reunit trupa pentru Invaders Must Die în 2009, Keith și-a asumat un rol mai mare și a contribuit la scrierea mai multor piese.

Keith aparținea scenei fiindcă întruchipa mișcarea pe care a creat-o. A reușit ce puțini dinaintea lui au putut, ba chiar și cei care i-au urmat - a folosit sunete electronice pe care le-a transformat într-o experiență live viscerală, combinate cu spectacolul rock de pe stadion și energia unui rave drum & bass. A făcut toate astea numai cu prezența scenică inumană, nu a avut nevoie de o piramidă Daft Punk sau un mau5head. A fost Rotten-ul și Savage-ul generației noastre combinate. La finalul anilor 90, când The Prodigy era pe val, presa avea un obicei leneș de a considera DJ-ii ca fiind noile staruri rock. Nu a fost adevărat. Exista numai un singur star rock și nu era un DJ. A fost un firestarter.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.