Românce care au protestat față de abuzurile sexuale mi-au spus cum încep problemele din familie

Într-o caniculară zi de vară, în 2018, un fost coleg de muncă mi-a explicat drama bărbatului: dacă mergi tu, om muncitor, cu metroul spre casă după opt ore la job, obosit sau stresat și vezi o tipă îmbrăcată în blugi scurți și maiou fără sutien, e normal să te frustrezi. Îți vine să-i dai o palmă la cur. Dar dacă le vezi peste tot, nu-i natural că nu mai reziști la un moment dat?

Acest „nu mai reziști” lua, în scenariul lui, diferite forme de abuz. A fost greu să rămân calmă în timp ce încerca să mă convingă că e problema femeilor dacă se îmbracă așa. „Dacă nu-ți place să porți sutien, pune-ți bandă adezivă pe sfârcuri, dar nu umbli așa”, mi-a spus el ca un fel de lege nescrisă. Practic, noi nu înțelegem că nu doar îi provocăm pe bărbați, dar îi și facem să sufere când ne văd corpul după o zi grea de muncă.

El este unul dintre cei 55% din români care consideră violul justificabil în anumite circumstanțe. Pentru că în acești 55% sunt și părinți, care pot pasa aceste idei copiilor, am vorbit cu cinci femei prezente la protestul față de abuzurile sexuale și a violență domestică despre cum au fost educate să se raporteze la pericolul agresiunilor sexuale și ce efect a avut asupra lor.

Înainte să vezi răspunsurile lor, să-ți zic încă un detaliu despre autorități. După ce participantele au atras atenția că oamenii legii sunt, de multe ori, de partea agresorilor, organizatoarea protestului a primit 600 de lei amendă din partea Jandarmeriei pentru tulburarea liniștii publice.

„Din păcate, cred că toate am crescut cu învățături de genul: «tu trebuie să fii cea atentă». N-ai voie să te deplasezi în zone care sunt îndepărtate, prost luminate, să nu vorbești cu oameni străini. Înveți să te cenzurezi în permanență, ca fată. Să nu fii provocatoare prin cum te îmbraci, prin cum vorbești, să nu petreci timp cu bărbați, să nu te apropii de ei.

Am auzit în permanență, «nu poți să te îmbraci așa!», «unde crezi că te duci?», «cu cine ești?». Important, dincolo de replici în sine, e senzația de teamă care ți se insuflă, să știi că, orice ți s-ar întâmpla, tu ești cea vinovată. N-am discutat niciodată despre asta cu ai mei, la nivel personal. Dacă am vorbit, a fost cumva despre cadrul general. Desigur, ei știu interesele mele și s-au familiarizat cu subiectul. Și aud în continuare chestiile astea, deși sunt femeie în toată firea.

Prin consecință, nici nu am împărtășit abuzul sexual prin care am trecut. Ajungi să îți fie frică să povestești ce ți se întâmplă. Pentru că dacă, teoretic, este vina ta pentru orice s-ar întâmpla, îți este rușine.”

„Nu îmi spuneau să mă îmbrac în vreun anume fel, ci nu-mi dădeau voie să ies din casă. Până pe la 17 ani, nu ieșeam, eram blocată sau erau foarte controlate ieșirile mele. Trebuiau să știe cu cine merg, unde merg, cât stau.

Poate că asta mi-a accentuat caracterul introvertit și acum mă simt destul de vulnerabilă când ies în societate, dacă sunt în zone aglomerate. N-am vorbit cu ei despre asta și nici nu cred că ar avea vreun sens acum. Încerc mai degrabă să influențez în sensul ăsta educația nepoților sau verișorilor, care sunt mici. Și încerc să le atrag atenția, să aibă mai multă încredere și să lărgească lasoul.”

„În cazul meu, nu am avut discuții despre asta cu mama despre aspectele astea. Îmi amintesc în adolescență, când mi-a spus că se bucură că citesc Bravo, în care erau multe recomandări cu privire la relații și viața sexuală. Și a zis: «îți dau eu bani să îți cumperi Bravo». Atunci mi-am dat seama că avea reticențe să abordeze ea subiectele astea.

Am vorbit cu ea despre lucrurile astea în momentul în care a izbucnit campania #metoo, deci destul de recent. A zis că se bucură foarte mult că femeile pot vorbi în sfârșit despre lucrurile prin care trec. Cred că i-am povestit și eu despre momente din viața mea când m-am simțit amenințată și în pericol, pe stradă. A fost o discuție de femeie la femeie și m-a impresionat mult că a fost prima dată când mi-a povestit situațiile în care a fost hărțuită, la un nivel foarte nasol.”

„Totul depindea de lucruri pe care să nu le fac eu, locuri în care să nu mă duc, ore la care să nu fiu pe stradă. Nu neapărat haine, era mai mult ideea că o fată singură nu are ce căuta în diverse locuri. Nimeni nu și-a pus vreodată problema că acele locuri ar trebui să devină sigure. Era treaba fetelor să evite diferite locuri. În astfel de situații rămân cu un univers ciopârțit – ca un labirint cu anumite părți din care n-ai să mai ieși și e o lume sufocantă.

Am simțit efectele genului ăsta de educație încă de când eram mică. N-aveam voie să ies din casă, totul începea cu «n-ai voie» și nu înțelegeam de ce, dar mă făcea să simt că e ceva în neregulă cu mine. Era implicit că, fiind fată, sunt un pericol pentru mine.

M-am născut înainte de ’89 și era groaza părinților că, dacă se întâmpla ceva, avort nu se putea face, doar în condiții nasoale. Iar imediat după Revoluție, așa cum e și acum, «și-a căutat-o». Și îți intră în cap pentru că asiști la alte cazuri și vezi că niciodată nu e cineva și de partea persoanei care a fost agresată.

N-am vorbit cu ai mei, dar încerc să port discuții cu copiii mei. Încă e greu, că sunt mici, dar momentan le zic că n-are voie nimeni să pună mâna pe ei. Nu știu dacă soțul meu trece prin asta, dar eu, ca mamă, am teama în mine.”

„În special tata, noi fiind șase fete acasă, a zis constant: «încercați să evitați – dacă vedeți un grup de bărbați pe stradă, traversați pe partea cealaltă», «nu vă îmbrăcați sumar, cu fuste prea scurte». Iar dacă întârziam eram pedepsite. A fost și protecție, și insuflarea unei temeri și responsabilități asupra mea. A fost grija să ne protejeze, dar mi-a influențat foarte puternic viața. Tipul ăsta de abordare te face ca tot timpul să fii în gardă, tot timpul să te uiți, ba chiar să-ți fie teamă când ajungi târziu acasă.

În contextul în care sunt feministă și activistă, acum le zic că nu-i OK, că am drepturi și bărbații sunt cei care ar trebui să fie responsabili. Și tata zice: «da, dar unde găsești asta? Într-o lume ideală se întâmplă așa».”