Bad trips & tips: Acidul mă face să trăiesc războiul cibernetic

Johnny Ryan

La sediul Politziei VICE s-a strâns un teanc de dosare cu tripuri psihedelice trăite de personaje reale, ale căror fapte se leagă în scenarii fascinant de hilare. Și cum această instituție acționează spre binele cetățeanului, s-a decis să le scoată de la naftalină pentru că e bine să știi ce-ai putea păți dacă te droghezi ca un cretin. 

La o petrecere, mai mulți prieteni am luat fiecare ba un sfert de trip, ba jumătate, experiență pe care o mai avusesem toți în repatate rânduri, mult mai hardcore. Când am plecat, am observat totuși că era ceva ciudat cu prietenul meu. La nivel fiziologic emana o căldură super weird, ziceai că stai lângă un radiator și avea un tremur super dubios. Vorbea în dodii, dar el mai mereu vorbește așa și multă lume a crezut mult timp că he is just having one of his time. Deja nedormit de câteva zile, problema majoră a venit când n-a mai putut să adoarmă deloc, iar creierul său a rămas aprins fără să se mai poată închide. Ăsta a fost declanșatorul.

Tip: Nu lua chestii dacă ești nedormit, nemâncat și depresiv.

Pe fondul unei insomnii acumulate în cinci zile, nu mai făcea diferența între ficțiune și realitate. Se amestecase totul într-o pastă absolut suspectă care se amplifica treptat. Auzea voci - lumea îl aplauda pe Steve Jobs în sufragerie - și făcea scenarii conspirative. Încerca să-și citească mail-urile, dar nu făcea distincția între ce îi era adresat și ce nu. Credea că spamurile sunt direcționate spre el, iar despre newsletterele personalizate cu numele lui spunea: „Uite ăștia mi-au scris, au nevoie de ajutorul meu.” Mergea pe la tot felul de prieteni despre care în mod normal ar fi știut că nu sunt acasă, pentru tot felul de scenarii dubioase. Nu mai voia să se întoarcă pentru că în fața blocului stăteau niște mașini care îl urmăreau. Iar într-o zi n-a mai vrut să vină deloc.

Eu trebuia să fiu ziua la serviciu, așa că am făcut greșeala să rog un prieten să-i dea un xanax, ca să se liniștească. Ăla i-a dat mai multe, cu alcool, iar în seara aia m-a așteptat la colțul străzii într-un delir pe care mi-e greu să-l reproduc. Atunci am fost nevoiți să găsim o altă casă în care să stea, la un prieten pe care l-am rugat să plece. Luasem niște somnifere din plante de la farmacie, care nu-și făceau efectul deloc. El nu mai suporta niciun fel de lumină sau zgomot. Muzica era asurzitoare și super chinuitoare. Avea nevoie de liniște și a și cerut să fie lăsat singur, în întuneric perfect. Deși eram destul de îngrijorată, m-am dus la el a doua zi dimineață. Mi-a povestit niște tripuri cu intrigi complexe în care China atacase o altă parte a lumii, era un război cibernetic, războiul lumii, venea marea schimbare, marele turning point. Era total epuizat dar agitat, tremura foarte tare și nu mai răspundea la nicio comandă. Așa ne-am hotărât să-l ducem la Obregia, la medicul care-ți repară capul.

Tip: Fii om bun care nu dă țepe, ca să te-nconjori de prieteni, că nu știi când ai nevoie de ajutor.

La camera de gardă am dat de niște oameni absolut siniștrii, câțiva studenți în practică și-o babă în halat de monton, într-o rutină și o caterincă eternă: „A, ia uite-l și pe prăjitul ăsta”. I-au pus întrebări, la care a răspuns coerent, dar pentru că se simțea vulnerabil, încerca să explice că el nu era nebun și că ce se întâmplase era un accident. Mai eram cu un prieten care le turuia meritele academice ale omului din fața lor, să înțeleagă că nu e vreun prost adunat din canal, dar ăia luau asta ca parte dintr-un delir și mai mare, al grupului care-l adusese. Norocul nostru a fost că în weekend nu se făceau internări. Ne-au dat niște diazepam și niște medicamente care să-i închidă creierul și o trimitere la niște controale.

L-am mutat în altă casă, unde avea o bibliotecă foarte mare. Deschidea cărțile random și ce citea era ca un oracol, dovada că ficțiunea lui stătea în picioare. A lăsat semne în toate cărțile, chiar și în audiobook-uri. Făcuse o narațiune din fragmente, care aveau o coerență fantastică. Îi era frică să iasă din casă să meargă la medic, ca să nu fie recunoscut. Avea impresia că era un personaj subversiv într-un Truman Show gigantic și abia acum se prinsese că e urmărit. Mi-a propus să-i dau rochia de pe mine și eu să iau blugii lui, dar când i-am explicat că o să fie și mai ciudat dacă apare în rochie la psihiatru, a acceptat să meargă doar cu hanoracul cu glugă și cu ochelari de soare. Își lăsase și barbă. De la medicamente a dormit două săptămâni. Apoi a început să-și reconstruiască personalitatea.

A fost ca și când un copil mic învăța să meargă: a durat mult timp și a fost dificil. Voia să-și recreeze amintirile, personajele, relațiile dintre ele. Întreba: „Pot să mă încred în asta? A trecut războiul? Mai există internet? Prietenii noștri sunt bine? S-a aflat tot?” Când și-a revenit, era alt om. Drogurile au rămas ca un semnal de alarmă, iar el s-a apucat să facă chestii pe care și le-a dorit toată viața și nu le-a făcut niciodată.

Citește și:

Bad Trips and Tips: DOC mă face să mă cred Dumnezeu

Bad Trips & Tips: Ciupercile mă fac să-mi fut prietenii ucigaşi