Am distrus şobolanul lui Banksy

Cu mult timp în urmă am locuit într-un depozit vechi din Londra cu un tip Steve, un personaj îndoielnic, un adevărat cocktail de boli psihice. Amândoi pielea pulii, eu lucram full-time pentru o marcă de fashion respectabilă, cu un salariu incredibil de mizer pentru abilități incredibile de PR, vânzări și marketing, în timp ce Steve era un aurolac, pentru că și-o merita. Pe clădirea noastră, afară, lângă ușa de la intrare, era un graffiti: un șobolan Banksy. Cea mai cunoscută dintre lucrările lui Banksy, cea prezentă pe orice carte de măsuță de cafea, cea care îmbie în fiecare zi turiștii-hipsteri s-o fotografieze. Îmi plăcea șobolanul. Mă făcea să zâmbesc un pic în fiecare dimineață, când plecam de acasă.

Într-o seară, dealerul lui Steve a trecut pe la noi. Omul era și un fel de colecționar de artă. În timp ce trăgea pe nas coca, sau mai degrabă un tip de făină amestecată cu înălbitor sau ce dracu' îți dau dealerii de cocaină din ziua de azi, a început să ne povestească cât de mult valorează micul graffiti cu șobolan de pe clădirea noastră. Apoi ne-a zis că, dacă îl scoatem din perete într-o singură bucată, poate să-l vândă pentru noi cu „aproape 50 000 de lire”. M-am gândit: futu-i. Pot să trăiesc cu banii ăștia o perioadă bună de timp. Aș putea fi unul dintre ăia cărora le zboară mâna când explodează imprimanta la birou, numai că eu nu trebuie să am doar mâna futută, trebuie să și trădez și să fiu un om rău. La vremea respectivă suna numai bine.

Dealerul și-a luat tălpășița, iar Steve și cu mine am început să discutăm dilema morală care ne frământa. „Ei bine, sunt sigur că însuși Banksy ar fi de acord cu asta, pentru că, dacă o vindem unui dealer de artă or something, este într-un fel ca și cum am conserva-o”. M-am uitat la el și ne-am dat amândoi seama că mințeam.

Ne-am hotărât că avem nevoie de un specialist în construcții pentru a face față situației și pentru a ne da seama dacă era fezabil ca măcar să încercăm să scoatem șobolanul din perete într-o singură bucată. L-am lăsat pe Steve să se ocupe de găsirea expertului și m-am bazat pe faptul că eu sunt prea ocupat și prea important, dat fiind faptul că eu eram cel cu o slujbă. Când m-am întors acasă în seara respectivă, am dat peste un polonez la noi în apartament. Avea o față din aia sinistră, din aia de nu te prinzi de vârsta pe care o are. Dacă mă întrebi pe mine, putea să fi avut 20 sau 50 de ani. Arăta de parcă era beat și urât mirositor, dar nu m-am apropiat suficient ca să și aflu, deoarece pentru mine mirosul este cel mai puternic dintre toate simțurile și probabil mi s-ar fi făcut rău.

În timp ce omul a ieșit afară pe lânga mine, singura sculă pe care am putut să i-o văd era o găleată roșie de plastic și asta m-a îngrijorat un pic. L-am întrebat pe Steve ce se întâmplă, iar el mi-a răspuns ca tipul a primit instrucțiuni clare despre ce avea de făcut. „Deci vorbește engleză?”, m-am trezit că întrebam. Pe bune, trebuia să verific. Steve m-a asigurat că da, cu o voce plictisită, dar mulțumită de sine. Era la calculator, căuta lucrări similare, mândru că, după părerea lui, a găsit “Constructorul / Meseriașul” potrivit pentru treaba asta. Mi-a zis că îl caută pe Banksy, dar eu știam c-o arde pe MySpace.

M-am așezat la masă ca să mănânc și am auzit ceva ce m-a făcut să mă reped urgent pe ușă afară. Era oribil. Nenorocitul ăla de alcoolist, care pretindea că e munictor în construcții, nu făcea decât să distrugă șobolanul de pe perete și să-l arunce în găleată. Tot ce mai rămăsese din el era capul. Restul celebrului semn se transformase în așchii de piatră și vopsea, deja grămadă în căldarea roșie. Am țipat la el să se oprească, iar sunetele pe care le-a scos ca răspuns mi-au confirmat că nu știa o boabă de engleză. Îmi venea să plâng, dar n-am făcut-o. I-am zis doar să lipească niște hârtie pe capul șobolanului și să se ducă în pizda mă-sii. Am dus găleata roșie înăuntru, legănând-o ca și cum bucățelele de graffiti cu șobolanul erau cenușa unui mort. Și, într-un fel, chiar erau.

Nu puteam să respir, am crezut că fac o criză de epilepsie (chiar am epilepsie, pe bune). Nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat mai departe, dar la un moment dat Steve a venit sus cu capul sobolanului într-o singură bucată, ceea ce m-a enervat la culme, deoarece confirma faptul că ar fi trebuit să fie o operațiune simplă să scoți tot graffiti-ul dintr-o singură schemă. Nu ne-am vorbit. Am depozitat găleata roșie a vinovăției și a plângerii în colțul sufrageriei, am luat o cantitate uriașă de Valium și m-am culcat.

A doua zi m-am dus la muncă și am găsit tone de hatemail în inbox-ul meu de la oameni care asistaseră la catastrofă. Chestii de genul: “Locuiesc vizavi de tine și l-am văzut aseară pe tovarășul tău de apartament cum punea rămășitele șobolanului Banksy de la voi de pe perete într-o găleată. Ce dracu' e în neregulă cu voi, curve retardate, aia era o bornă urbană”. Se pare că, toate contactele mele erau online, din cauză că eram contactul principal pentru firma de fashion la care lucram.

Am răspuns primului cuplu, încercând să explic că a fost un simplu accident, dar mă afundam mai tare, așa că am renunțat. La dracu' cu Fashion Council și lista lor de contacte folositoare. În seara aia m-am întors acasă și am observat cum Steve tencuise și vopsise gaura din perete, lucru care m-a făcut să mă simt un pic mai bine.

Zilele au trecut și găleata a rămas tot în colț. Ne bântuia ca un cadavru neîngropat. Mă pricep la ignorat. Am un talent unic de a respinge experiențele și amintirile nasoale. Au trecut, iar, zilele. Steve a făcut rost, pâna la urmă, de o tavă mare de nisip și de un plan de a recompune șobolanul, de parcă ar fi fost cine știe ce arheolog de excepție care aduna un os din fragmente-fosile, iar eu eram asistentul lui. Dar nu eram ceea ce păream: eram doar un vagabond ratat și un fashionist ratat care o făcuseră de oaie.

Mi-am petrecut tot weekend-ul stând în fața tăvii și încercând să găsesc măcar două fragmente care să se potrivească. Dar, de fiecare dată când băgam mâna în prostia aia de găleată roșie, bucățile păreau că se fac și mai mici și mai fragile. Știam că în curând vor deveni doar o mână de praf, care va pune capăt viselor și speranțelor unei vieți dulci, de huzur.

Citește mai multe despre Banksy:

Arta lui Banksy transformată în gif-uri
Arta lui Banksy transformată în gif-uri 2
Războiul artei în Rusia, interviu cu grupul Voina