Am fost într-o tabără de preparat hașiș, în Maroc

Un castron cu kif pisat

Până să ocupe Spania nordul Marocului în anii 1920, Chefchaouen era un oraș închis. De fapt, când primele trupe au sosit acolo, au găsit evrei care vorbeau o formă medievală de spaniolă castiliană care nu mai fusese auzită pe peninsula Iberică de vreo 400 de ani și o populație mai opusă creștinismului decât toată hoarda de atei militanți de tastatură ai internetului.

Dar datorită vajnicilor spanioli, care au șters de pe fața pământului zeci de ani de moștenire culturală, orașul a devenit acum o destinație turistică foarte populară. Oameni cu rucsaci în spate vin din toată lumea ca să-și facă fotografii cu telefonul lângă clădirile sale de un albastru pal, ca să mănâne brânza de capră tradițională și mai ales ca să profite de înfloritoarea industrie locală a hașișului.

Chefchaouen

Se spune că Marocul produce aproape jumătate din tot hașișul din lume și se estimează că aproximativ 800 000 de marocani lucrează în această industrie – în special în Rif, regiunea muntoasă din nordul Marocului unde e situat Chefchaouen. Dezbaterea despre legalizarea acestei industrii a stârnit discuții aprinse în parlament, iar un membru al opoziției a declarat în august că partidul lui speră să legalizeze producția de cannabis în următorii trei ani.

Statutul ilegal al industriei nu e o problemă minoră într-o regiune în care atât de mulți oameni depind de ea ca principală sursă de venit. Citat în The Independent, un purtător de cuvânt al partidului Istiqlal din Maroc a spus: „Sunt sate în Rif în care nu găsești niciun bărbat pentru că sunt fie la închisoare, fie căutați de poliție." Același argument care circulă și prin State și Marea Britanie e folosit și de campania pro-legalizare din Maroc: faptul că taxarea producției ar putea salva economia țării din situația dificilă actuală și toată lumea ar avea de câștigat din asta.

Cu acest gând în minte, am hotărât să vizitez Chafchaouen ca să trăiesc doar cu brânză de capră timp de un weekend, să scap de barurile din Rabat și de insistența cu care pun în boxe Khaled la fiecare cinci minute și să găsesc cel mai bun hașiș din lume la el acasă.

Iarbă pe care am cumpărat-o aproape instant și foarte lejer imediat ce am ajuns

Se pare că ultima chestie de pe listă e foarte ușor de îndeplinit. Dacă fumezi iarbă și nu reușești să găsești de fumat în Chefchaouen, înseamnă că fumezi mult prea multă iarbă. Rifi Berbers – un grup etnic al berberilor care locuiesc în Rif – te acostează, zâmbitori, în aproape orice moment al zilei, oferindu-ți orice ai putea avea nevoie: „Haș? Kif? Fete? Opiu?" etc. Nu-ți acceptă refuzul nici a treia oară.

Am luat doi prieteni cu mine, dintre care unul era veteran al orașului Chefchaouen. Când am sosit, și-a sunat un prieten pe care-l cunoscuse într-o excursie precedentă și a organizat un tur la o fermă de hașiș în ziua următoare. Apoi ne-am îndreptat spre hostel – Hotel Souika – care era plin de clișeele la care te aștepți într-o utopie a fumătorilor de haș.

Erau acolo bărboși cu rucsaci grei, femei cu rucsaci și mărgele și pelerini prăjiți care vorbeau despre droguri cu toți ceilalți oameni care păreau drogați și aveau ghinionul să se afle lângă ei. Mai neortodocse erau cuplul spaniol și cel japonez care își începeau și își încheiau fiecare zi cu un ditai jointul și își petreceau câte o jumătate de oră în fiecare seară spălându-se pe dinți în beznă pe balcon.

Prima noastră zi în Chefchaouen a început la fel de rău cum poate începe orice zi în Chefchaouen. Ghidul nostru ne-a luat de la hotel și timp de vreo sută de metri de mers ne-a povestit cum o să ne arate camere pline cu iarbă, când un bărbat l-a apucat de umăr și l-a tras după el. M-am întors și i-am prins privirea prietenului meu. „Continuă să mergi, l-au arestat", mi-a spus el. Am auzit clinchetul de cătușe închise în spatele meu și am început să merg înainte, încercând să dau impresia că nu aveam nicio legătură cu el. M-am simțit foarte prost, evident, dar nu eram pregătit să fac pușcărie pentru o zi pentru infracțiunea de a merge pe stradă alături de un bărbat pe care tocmai îl cunoscusem.

La hostel, recepționista ne-a spus că nu era așa de grav. „Era poliția turismului, l-au luat pentru că nu e înregistrat ca ghid oficial și nu are dreptul să presteze", ne-a spus ea. „Îl arestează în fiecare zi, nu vă faceți probleme. O să-l interogheze și el o să spună că n-are job, 'ce vreți? Să fur?'"

Ghidul nostru nu e singurul care are astfel de probleme. Rata șomajului în Maroc e în jur de 9 procente, dar crește la 30 de procente când e vorba de persoanele sub 34 de ani. Această cifră n-ar fi atât de ridicată dacă comerțul de hașiș - momentan clandestin – ar fi legalizat, obligând fermierii să țină evidența celor 800 000 de angajați ai industriei și să creeze mai multe locuri de muncă pe măsură ce piața va crește.

Vedere asupra orașului Chefchaouen din moscheea spaniolă de pe dealuri

După ce recepționista hostelului ne-a explicat soarta primului nostru ghid, un alt bărbat ne-a abordat și s-a oferit să ne arate împrejurimile. L-am urmat prin munți timp de vreo 40 de minute, am făcut pauză la moscheea spaniolă și am admirat orașul pastelat care se întindea la picioarele noastre.

Până la urmă am ajuns la o fermă de pe deal. Am fost conduși într-o curte și ni s-au oferit niște scaune în timă ce găinile ciuguleau în jurul picioarelor noastre și scoteau niște zgomote super dubioase. „Mănâncă semințe de marijuana", ne-a spus ghidul nostru. „O iau razna."

Kif pisat pentru a deveni hașiș

Unul dintre muncitori a adus în curte o pungă mare cu kif – cristalele de THC separate de mugurii de marijuana – care fusese recoltat cu o lună în urmă. Un castron a fost acoperit cu un material pe care a fost așezat kiful, care la rândul lui a fost acoperit cu un alt material și apoi a fost bătut până când în castron a rămas o pulbere fină. Pulberea a fost colectată într-un săculeș, după care a fost frecată bine de cracul unui pantalon și hașișul a fost gata. Fermierul ne-a spus că îi ia 25 de minute să proceseze un kilogram de kif, din care poate obține aproximativ 10 grame de hașiș.

Ni s-a spus că hașișul la fabricarea căruia am asistat va ajunge pe piețele europene la anul, dar alți marocani mi-au spus că hașișul din Chefchaouen e consumat în principal pe piața locală.

Hașișul făcut la fermă

Ferma pe care am vizitat-o era o afacere de familie; în timp ce făceam hașișul o fetiță alerga printre găini, râzând. A fost o apariție ciudată, dar a dovedit că ferma era a familiei care locuia acolo de peste 40 de ani. Economia orașului Chefchaouen se învârte în jurul turismului și a hașișului și o mare parte din turiști vin fie pentru hașiș, fie pentru că orașul a fost declarat Zonă Protejată de UNESCO. Legalizarea unei forțe de muncă atât de mari ca cea din industria hașișului nu doar ar ajuta economiile locale și naționale ale Marocului, ci ar putea ajuta la integrarea regiunii Rif, cunoscută pentru tribalismul berber și antagonismul față de guvernul marocan.

E o industrie care deja are aproape un milion de angajați și funcționează din secolul XV. Și forțele de poliție au fost acuzate că făceau parte din ea în trecut. Toate indiciile arată că legalizarea ar avea sens, dar încă există multe obstacole de depășit.

Legalizarea cannabisului în Maroc ar fi prima mișcare de acest gen într-o țară arabă. Principala întrebare este dacă o societate conservatoare – deși tolerantă prin comparație cu altele din regiune – ar tolera legalizarea completă și cum ar reacționa Uniunea Europeană, având în vedere că Marocul deja inundă continentul cu pachete de haș de jumătate de secol încoace.

Dacă luăm în calcul presiunile internaționale, legalizarea nu are multe șanse momentan, dar potențialele ei avantaje pentru Maroc sunt clare ca lumina zilei.

Urmăriți-l pe James pe Twitter: @duckytennent

Traducere: Oana Maria Zaharia