Am fost într-unul din restaurantele secrete de sclave, din Coreea de Nord

Recent a fost ziua mea şi am vrut să fac ceva un pic diferit aşa că am decis să o sărbătoresc în Coreea de Nord. Din păcate, Republica Populară Democrată nu are prea multe oferte pentru vacanţe cu partyuri, aşa că am fost nevoit să găsesc o alternativă un pic mai aproape de casă.

Restaurantul Pyongyang din Pnhom Penh, Cambodgia face parte dintr-un lanţ de 60 de restaurante din Asia conduse de către guvernul nord-coreean. Mai exact, funcţionează sub supravegherea Biroului 39, o parte a regimului nord-coreean care controlează toate activităţile care generează venit pentru stat. Profesorul Sung-Yoon Lee, specialist în domeniul Coreei de Nord la Universitatea Tufts din Boston, mi-a spus că alte activităţi generatoare de venituri, probabil mai mari, sunt „spălarea de bani, contrabanda şi traficul de droguri, iar restaurantele sunt o formă nouă şi relativ benignă de a genera fonduri".

Guvernul nord-coreean suferă din cauza lipsei banilor încă din anii '70, iar criza financiară recentă a făcut ca lui Kim Jong-un să îi bată vântul şi mai tare prin buzunare. „Bănuiala mea este că restaurantele strâng sub 600.000 de lire sterline pe an" a spus profesorul Lee. „Aşa că nu sunt o sursă esenţială de venit pentru regimul Kim, dar cu toate acestea este important ca ele să funcţioneze."

Divertisment la restaurantul Pyongyang

Am ajuns la restaurant în după-amiaza zilei mele de naştere şi doi dintre prietenii mei erau deja acolo ca să mă întâmpine. Camera era întunecată cu excepţia scenei, acolo unde cinci nord-coreence frumoase dansau un fel de balet ritualic pe o muzică ce semănăna mult cu melodia lui Jeff Wayne „War of the Worlds".

Personalul de la restaurante e format din femei tinere şi frumoase care par să fie dovada clară a rasismului nord-coreean. În patria lor, bebeluşii de origine mixtă, proveniţi de obicei de la nord-coreence care au fost repatriate de statul chinez după ce au rămas însărcinate ca refugiate, sunt avortaţi sau omorâţide stat. BR Myers spune în cartea sa „The Cleanest Race" că „nord-coreenii cred că sunt născuţi puri şi altruişti… ei se văd ca o naţie de copii de durată… doresc doar să fie lăsaţi în pace, dar sunt supuşi unei contaminări şi unui abuz neîncetat din partea străinilor"

Baletul ciudat s-a terminat şi dansatoarele au ieşit de pe scenă. Ele au fost înlocuite de un violonist care a dat o reprezentaţie de zile mari, potrivită mai degrabă pentru Royal Albert Hall decât pentru un restaurant sărac din Phnom Penh.

A ajuns şi restul grupului şi am băut bere în timp ce ne-am uitat în meniul extins. Am comandat creveţi, găluşte şi tăiţei. Din păcate, specialităţile nord-coreene cum ar fi kimchi sau tocana din carne de câine erau cu mult peste bugetul meu. Acest lucru indică ori că au un gust mult mai bun decât numele, ori nord-coreenii au mare nevoie de valută aşa că pun preţuri mult mai mari la preparatele pentru turişti.

Să fie oare servitul de carne de câine fiartă la suprapreţ singura cale prin care regimul scoate profit din lanţul de restaurante Pyongyang? „Să foloseşti restaurantele pentru a spăla bani este perfect fezabil" a spus profesorul Lee. El a sugerat că o organizaţie normală cu o cifră de afaceri mare, cum e un restaurant, ar putea fi folosită pentru a administra bani câştigaţi prin mijloace mai puţin legitime.

Mi-am scos camera şi am început să fac poze. Totuşi, după a doua poză, o ospătăriţă s-a năpustit asupra mea şi a făcut semnul „X" cu degetele arătătoare ca să mă oprească. Oricare ar fi scopul financiar al restaurantului, se pare că a adus cu el bagajul totalitar al ţării-mamă.

Pyongyang are câteva şcoli de turism şi ospitalitate unde ospătăriţele se pregătesc înainte să fie trimise peste graniţe. „Fetele au voie să părăseacă Coreea doar pentru că provin din medii politice de încredere," a spus doctorul Justin Hastings, care predă Relații Internaționale și Politici comparative la Universitatea din Sydney. „Familiile lor vor avea mai mult ca sigur de suferit dacă ele fug".

Am întrebat o ospătăriţă unde locuieşte şi mi-a arătat că la etaj. Din câte se pare, fetelor li se permite foarte rar să plece şi atunci când au voie trebuie să fie în grupuri de câte trei, patru. Aparent, ospătăriţele de la restaurantul Pyongyang din Siem Reap n-au fost niciodată în templul Angkor Wat, în ciuda faptului că e doar la 20 km distanţă.

Doctorul Hastings a vorbit cu un mebru din stafful unui restaurant din China al lanţului. „A spus că a luat această slujbă pentru ca familia ei să nu fie nevoită să găsească mâncare pentru ea cât timp era plecată din ţară", mi-a zis el. Chiar dacă foametea devastatoare de la sfârşitul anilor '90 s-a terminat, Coreea de Nord încă primeşte ajutoare cu mâncare şi se zbate să îşi hrănească poporul, aşa că, deşi e trist, să pleci din ţară pentru ca familia ta să aibă mai multă mâncare are sens.

Ospătăriţele păreau temătoare când se ocupau de masa mea sau ale altor occidentali de pe acolo. De fapt, erau vizibil mai fericite când stăteau de vorbă cu clienţii sud-coreeni. În timp ce mă uitam la cum serveau mesele, am observat chiar că flirtau cu ei, dar, cel puţin în viziunea doctorului Hastings, e posibil să fi avut un motiv ascuns.

„Principalii clienţi pentru restaurantele nord-coreene sunt sud-coreenii," mi-a spus el. „Au gura spartă când sunt beţi". Ospătăriţele sunt antrenate să îi vrăjească pe oamenii de afaceri sud-coreeni pentru a strânge informaţii, iar majoritatea resturantelor au o cameră VIP pentru cei mai bogaţi şi importanţi clienţi. „Aş fi uimit dacă în camera VIP n-ar fi montate microfoane", a spus doctorul Lee.

Actul final al spectacolului a fost un solo de tobe realizat de un model zâmbitor al purităţii rasiale nord-coreene, acompaniată în unele momente de alte fete la chitară şi bass. Am cheltuit în total 60 de lire, incredibil de scump pentru Phnom Penh, dacă ai în vedere că acolo poţi să mănânci decent fără să cheltuieşti mai mult de cinci lire. Sunt curios pe ce or să fie cheltuiţi. Poate mai multă cercetare militară? Îmi pare rău, tuturor.

Am stabilit să îi iau un interviu managerului restaurantului la câteva zile după petrecerea mea. Când a sosit momentul, ea n-a mai apărut. „Întoarce-te mâine", mi-a spus o ospătăriţă. Ziua următoare, aceeasi situaţie. Am sunat-o şi am aflat că dintr-odată nu mai ştia engleză.

Deci ce am învăţat din vizita mea la Pyongyang, Pnom Penh? Că nord-coreenii sunt reticienţi să vorbească cu occidentalii şi evită pe oricine pune întrebări ciudate despre drepturile angajaţilor. Cine şi-ar fi închipuit?

Tradus de: Vlad Dumitrescu