Am înfundat pușcăria la Jimmy Edgar

Jimmy, Jimmy

Vineri, petrecerile sub marca Chestionabil au împlinit 20 de ediții și trebuiau sărbătorite într-un fel special, altfel decât de obicei. De aceea s-a petrecut în fosta pușcărie Malmaison și, mai ales, a fost invitat să pună muzică Jimmy Edgar. La așa aniversări VICE nu zice niciodată pas, deci iată-mă pe la ora unu noaptea bântuind coridoarele în căutarea toaletei. Din păcate, eram deja „încălzită” bine de party, pentru că vizitasem înainte niște prieteni supradotați, iar mersul mi-era ușor dezorientat și urechile ușor înfundate.

Hipdiebattery nu este Nikita

Mi le-a desfundat pentru o perioadă Hipdiebattery, care purta niște unghii false ascuțite de mă apuca groaza, eu fiind în acea stare în care mă apuca ușor, fără cel mai mic efort din partea celorlalți. Purta și o șapcă Islam-style, care avea cozoroc prevăzut cu o perdeluță din lănțișoare care-i ascundeau fața, nu m-am hotărât încă dacă aveau rolul să nu ne vadă ea pe noi sau noi pe ea. O prietenă, nici ea foarte trează, mă întreba halucinată după ce a zărit-o pe holuri: „Asta e Nikita?” Dilema a devenit rapid irelevantă, pentru că: 1. muzica m-a făcut imediat să-mi zgudui tot corpul ca o Superwoman epileptică și 2. au apărut niște hipsteri goth cum rar am văzut pe la noi și mi-am petrecut următoarele minute încercând să rezolv altă dilemă: sunt penibili sau sexy? Răspunsul l-am găsit undeva la mijloc, ceea ce nu e de ici, de colo, pentru că eu știu pe pielea mea cât de greu e să rămâi sexy atunci când ești penibil.

Jimmy n-a mai adunat așa multe femei în fața pupitrului.

Hipdiebattery și-a încheiat setul chemând lângă ea un tip cu care a dansat foarte marfă. După tot show-ul ăsta, prietenului lui Jimmy, DJ N>E>D, i-a fost destul de greu să încingă atmosfera și mai tare. Iar mie mi-a fost din ce în ce mai greu să înțeleg ceva din ce se întâmpla. Am asistat la prima piesă a lui Jimmy, dar în loc să sar și să răcnesc în fața pupitrului ca fetele normale, eu mă paranoizam: „E ok să te doară capul pieptului de la vibrațiile basului? Sunt adevărate poveștile cu oameni care au surzit în timpul unui concert? Există luminile astea verzi și mov sau le văd doar eu?” D-aia zic: când ai de mers la un party mișto, sparge-te de tot măcar pe la jumătatea evenimentului, și nu cu două ore înainte. Altfel, tocmai când petrecerea este în punctul culminant, tu vei fi în punctul cel mai jos, și anume pe podea.

Azuga era undeva în camerele astea de pe stânga.

Am dezvăluit chinul prin care treceam unui prieten, care m-a consolat: „Oricât de rău te simți acum, există cel puțin cineva la petrecerea asta care se simte mai rău ca tine.” Cu acest gând frumos în minte am ațipit zâmbind într-o celulă goală, înfofolită în hanoracele a trei prieteni, cu capul rezemat de geamul lângă care se ridica un brad imens ce dădea aer curat ca la Azuga, legănată de ritmul technoid turbat al ciocanelor din sala unde Jimmy demonstra că s-a maturizat, a devenit bărbat. Nu există poză cu mine în acest hal, pentru că fotograful sosit tocmai din Franța era ocupat în celula de alături să scoată dopul unei sticle de vin fin, lovind-o cu fundul de perete.

Timp de două ore în care nu m-am putut mișca sau deschide ochii, am primit apă cu lămâie, mi s-au masat tâmplele și mi s-a cântat. Apoi am fost târâtă la taxi, pe care-l așteptam ruptă pe-o bordură, în fața căreia, ce să vezi, era chiar Jimmy care-mi făcea cu mâna dintr-o mașină. Mie, singura spectatoare de-acolo care ratase show-ul. I-am zâmbit palidă și epuizată. A fost cel mai trist salut pe care l-am adresat vreodată unui muzician sexy.