Am luat ceaiul cu asasinul lui Gaddafi

Autorul (în colțul din dreapta) cu asasinul lui Gaddafi (cel de lângă el, chel, cu eșarfă keffiyeh).

Ziua în care l-am cunoscut pe asasinul lui Gaddafi îmi dăduse deja mințile peste cap. Din prostie, condusesem până intrasem pe tărâmuri necunoscute, între două triburi care se luptau între ele de zile în șir. Răsunau focuri de armă pe deasupra capetelor noastre când am tras pe dreapta. Ne așteptam să murim și nu ne venea să credem că nu s-a întâmplat așa.

Când am ajuns la hotel, m-am dus direct la frigider să iau o bere tradițională libiană, fără alcool. „Hei," mă strigă un rebel chelios, întins ca un șmecher pe canapea, ca un producător de la Hollywood pe cale să-mi promită că mă face vedetă. „Mă mai ții minte? Te știu din Sirte." „Îmi pare rău, n-am fost în Sirte," i-am spus. A părut nervos. „Te știu din Sirte," mi-a spus. „Am fost prieteni. Mă știi. Eu l-am omorât pe Gaddafi." M-am uitat la el și la pistolul pe care îl ținea pe masă. „A, da, bineînțeles. Cum ziceai că te cheamă?"

Ahmed Ali Muhammad al-Swayib are 35 de ani și e din Benghazi, dar părinții lui sunt din Misrata – orașul în care s-au dus cele mai cumplite lupte în timpul războiului. Ca mulți alți voluntari din Benghazi, Ahmed a călătorit spre vest pentru a lupta în Misrata. Spre deosebire de mulți alții, el n-a fugit apoi imediat să se ascundă în Benghazi, unde era o stare de pace relativă, ci a rămas să lupte în Sirte până la capăt, în brigada Leilor din Misrata.

Mi-am dat seama că i-am mai văzut fața. Chel, sălbatic, cu un ochi dus. E personajul principal din videoclipul filmat la câteva momente după uciderea lui Gaddafi. În clip, un grup de rebeli îl înconjoară pe Ahmed, îl sărută pe cap și-l proclamă asasinul lui Gaddafi. „L-am văzut când a făcut-o," spune unul dintre ei. „L-am văzut omorându-l pe Gaddafi cu mâinile lui, chiar acum." Ahmed zâmbește timid și ridică două pistoale în aer – instrumentele justiției libiene. Mă uit la pistolul de pe masă și la cel de la brâul lui Ahmed. Sunt aceleași pistoale: FN Five Sevens.

Chiar și într-o țară în care armele sunt de găsit peste tot, aceste pistoale sunt foarte rare. Au fost făcute manual la FN Herstal în Belgia și doar 360 au fost trimise în Libia, având ca destinatar Brigada de elită 32, comandată de fiul lui Gaddafi Khamis sau bodyguardul personal al dictatorului. Pistoale ca acestea nu se găsesc decât în preajma lui Gaddafi. Părea să nu fie impostor, așa că am luat loc lângă el să vorbim.

Problema era că Ahmed nu voia să i se ia interviu. Situația lui era complexă. Stătea la un hotel de trei stele din Tripoli pe care nu și-l permitea – altcineva îi plătea facturile - și amândoi știam că dacă ar recunoaște public că e ucigașul lui Gaddafi, ar ajunge direct la Haga. Sigur, i-am zis, fără interviu. Așa că am pornit recorderul de la Blackberry, l-am pus pe masă lângă el și am început să vorbesc cu prietenul lui.

Muhammad Juma al-Shoshni are 25 de ani și e din al-Khoms. Susține că l-a ucis pe fiul lui Gaddafi, Mutassim. Am fost patru, mi-a spus. Supravegheam o parte a casei după bătălie. Oamenii lui Gaddafi au venit spre noi și au început să tragă. Am omorât doi dintre ei și al treilea ne-a spus: „Lăsați-mi viața și vă spun un secret. Primul din curte e Mutassim."

Mutassim a început să tragă cu pistolul când am investigat curtea. L-am rănit – o rană minoră – în gât și s-a predat. L-am dus la niște barăci și l-am întrebat: „De ce omorâți poporul libian? Uită-te cum a ajuns tatăl tău. Înainte îl urmăreau sute de mașini cu oameni care-i lăudau măreția. Acum sunt sute de mașini care-l urmăresc să-l omoare."

A început să ne contrazică și să se certe cu noi, așa că i-am spus să zică shahada – declarația musulmană de credință. I-am spus: „Poporul libian n-o să te ierte niciodată, dar poate Dumnezeu îți va arăta milă." Dar el a zâmbit și și-a atins colierul magic de la gât, unul african. Mi-am pus mâinile pe capul lui și am zis: „'Acesta e Coranul, primul și ultimul lucru.' El a zâmbit și și-a atins colierul spurcat de la gât, așa că l-am împușcat. Apoi i-am luat colierul și l-am ars."

Muhammad Juma al-Shoshni, în costumul din denim, care susține că l-a ucis pe fiul lui Gaddafi, Mutassim.

„Apoi m-am întins în țărână și am plâns, iar prietenii mei au turnat apă pe mine și au spus: ‚Allahu Akbar, Allahu Akbar'. După câteva minute mi-am revenit. Cât timp am stat în Sirte, mă trezeam și mă rugam la Dumnezeu în fiecare zi să-mi întărească inima, iar Dumnezeu m-a ascultat și mi-a dat această binecuvântare."

Mă interesau toate lucrurile astea, dar îl voiam în primul rând pe Ahmed pe cameră. Șoferul meu povestea cu el în arabă și uneori mai scăpa câte un „Dumnezeu e mare" și-mi traducea fragmente din conversație. „Știi care au fost ultimele cuvinte ale lui Gaddafi? I-a spus ‚E interzis să mă ucizi. Sunt tatăl tău.' Așa că l-a împușcat!" Râde apreciator. Dar de câte ori îl întreb pe Ahmed dacă ne permite să-l filmăm, scutură din cap nervos. Muhammad îmi face cu ochiul și îmi șoptește că aranjează el. „Ahmed e un tip de treabă," îmi spune, „dar e un pic nebun. Nu-ți fă griji, îl conving eu. Dar zi-mi și mie cât costă un iPad în țara ta?"

În ziua următoare, Muhammad m-a chemat într-un colț din holul hotelului. „Nu-ți fă griji, aranjez acum. O să obții povestea." A mers sus să-l convingă pe Ahmed în timp ce cameramanul meu își pregătea tripodul într-un colț al camerei. În câteva minute, ușile s-au dat la o parte și pe ele a ieșit Ahmed, fluturând un kalashnikov de parcă era un Scarface libian. S-a îndreptat spre mine și mi-a pus arma în piept. Recepționerii hotelului s-au ghemuit sub birou. Muhammad a ieșit din lift în spatele lui, alb la față ca varul, cu privirea în pământ. Următoarele secunde au trecut foarte lent.

„Nu l-am omorât pe diavolul ăla pentru bani," a spus Ahmed încet. „L-am omorât pentru Dumnezeu și pentru Libia. Ai înțeles?" Îi tremura vocea. „O să ucid primul om care îndrăznește să-mi ofere bani pentru asta. Cu asta o să-l omor" – mi-a împins arma în piept – „cum l-am omorât pe Gaddafi. Ai înțeles?" Înțelesesem. Foarte încet, mi-am cerut iertare pentru aparenta neînțelegere. „E o greșeală," am șoptit. „Întreabă-l pe Muhammad." Muhammad s-a uitat în pământ jenat. Ahmed a coborât arma. Recepționerii s-au ridicat de după birou. Ne-am așezat și am băut ceai și suc de fructe și am fumat prea multe țigări. Când au plecat, o oră mai târziu, am mers în cameră și am vomitat.

Ahmed Ali Muhammad al-Swayib, care susține că l-a ucis pe Muammar Gaddafi.

În timp ce beam ceaiul, Ahmed a început să plângă și și-a cerut scuze că m-a amenințat. Uneori mă prind prea tare, sunt prea emoțional, mi-a spus. Au fost momente foarte grele. Mi-e greu să mă controlez. L-am asigurat că îl înțelegeam perfect și că nu era nevoie să-și ceară scuze. Eram în Londra când Gaddafi a fost ucis și de câte ori vedeam comentatori îngroziți de brutalitatea morții lui, ridicam din umeri. Oricine ar fi comis-o, probabil era un tânăr de vreo 18 ani din Misrata care plecase la război fără să fi fost antrenat, își văzuse orașul distrus, familia ascunzându-se de bombe în adăposturi și prietenii uciși sub ochii lui. Era doar un sfârșit libian al unei povești libiene, cu un mod de a face dreptate dreptate brutal și pe merit.

Dar adevărul, dacă povestea lui Ahmed era adevărată, era ușor diferit. Era de două ori mai în vârstă decât majoritatea luptătorilor din Misrata și avea reputație de sălbatic violent printre prietenii lui. Poate că l-a ucis pe Gaddafi, poate că nu l-a ucis. Dar oamenii erau siguri că a făcut-o, că a fost la locul potrivit în momentul potrivit. Asistasem la furia lui bruscă și la remușcările înlăcrimate la fel de bruște. Dacă exista cineva în stare să împuște un prizonier neînarmat, acesta era Ahmed.

Ziua în care și-a încheiat cazarea la hotel, m-a tras deoparte și mi-a zis: „Să n-ai încredere în Muhammad," mi-a spus. „E un mincinos. Nu l-a omorât el pe Mutassim, vrea doar să facă bani. Doar eu sunt ucigașul adevărat." A spus-o cu mândrie și tristețe în același timp. Câteva zile mai târziu, într-o cafenea bombardată din Misrata, am vorbit despre Ahmed cu Hashim, ghidul meu. A dat din umeri. „Cui îi pasă? Toată lumea spune că l-a omorât, dar a fost, de fapt, un efort comun, de grup. Toți l-am omorât – tot poporul libian. A fost finalul perfect. L-au futut și apoi l-au omorât." A zâmbit învingător.

Urmăriți-l pe Aris pe Twitter: @arisroussinos

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook:

Vezi și:
De ce nu vrea nimeni să fie pace în Orientul Mijlociu
Șase cărți interzise în Orientul Mijlociu pe care trebuie să le citești
Cum să nu mori ca prostul într-un conflict din Orientul Mijlociu