Mereu am fost obsedat de restaurantele „all you can eat". Am crescut ca cel mai mic frate din șase copii, iar la ora ceaiului era o cursă de cine mănâncă mai repede ca să prindă a doua porție, cât ea mai există. Asta m-a lăsat cu o anxietate în preajma hranei și un instinct de a mânca repede, mult și brusc. Așa că din momentul în care am dat de un astfel de bufet, m-am simțit inspirat. Am găsit un mediu în care puteam să mănânc cât vreau, fără presiunea că s-ar termina mâncarea. Nu mi-a luat mult să-mi dau seama de schema acestor bufete: majoritatea mâncării disponibile era atât de sățioasă și plină de amidon încât nu erai în stare să mănânci prea mult, indiferent cât de hămesit te simțeai.

La 13 ani, încercam să profit cât mai mult de această experiența: mâncam până când mi se făcea rău și nu mai puteam. Mă duceam la toaletă și mă întorceam pentru runda doi ca un nobil hedonist din perioada romană. Nu era cea mai bună combinație și mă făcea să mă simt de tot rahatul. Așa că nu m-am mai dus la bufeturi „all you can eat", romanța mea luase sfârșit.

În urmă cu câțiva ani m-am mutat în Londra. Lefter și în orașul lăcomiei, am redescoperit această obsesie. Dar cum să profit la maxim de asta? Cum păcălesc sistemul? Casa nu poate câștiga de fiecare dată. După multe nopți nedormite și idei notate în carnețelul meu, am dat de soluție: patru scheme diferite, orchestrate cu grijă, pentru un singur scop final: să păcălim sistemul și să ne revendicăm drepturile de mâncare la discreție.

Am început escrocheria în Brixton, unde era mult prea cald. Cu tenul meu de brânză, aveam nevoie cu disperare de ceva de băut, pentru a-mi potoli setea și durerea de cap. Din păcate, eram complet lefter și reușisem în patru luni să-mi pierd de trei ori cardul. Tot ce aveam la mine erau astea: un set de chei, capacul unui pix și bonul de la Nando's de aseară (unde comandasem un wrap picant, un porumb pe băț și un suc reîncărcabil, dar am apucat să beau doar un pahar de Cola Zero. Doar unul!). Asta înseamnă că nu am profitat la maxim de oferta de suc reîncărcabil și oamenii ăștia se bazează pe fraieri optimiști ca mine. Într-un moment de nebunie, posedat de deshidratare și disperare , m-am ridicat ca și cum m-aș fi pregătit de război, am luat un bidon gol și m-am dus direct la dozatorul de suc din Nando's, de pe strada Stockwell Road.

M-am oprit panicat să iau o gură din sucul meu la doi litri și nu am simțit nici o mână peste umăr sau cineva care să mă apuce de braț, nici un supervizor căruia să-i pese: nimeni nu dădea doi bani. Așa că am continuat să beau și să umplu sticla până când nu am mai putut. A fost una dintre cele mai eliberatoare experiențe din viața mea. Oare aș putea să mă întorc, într-o săptămâna sau într-o lună, poate chiar un an, să mai beau niște Fanta moca? Cine știe, dar asta o trec ca pe-o victorie. Nu o să mai mor niciodată de sete.

A doua zi, m-am dus în Camberwell cu o nouă strategie: să stau toată ziua la un restaurant chinezesc cu bufet și să mănânc cât pot, în timp ce lucrez pe laptop. Nu am mai fost niciodată aici, dar când mă uitam pe geam, mereu mi se părea că avea aerul ăla trist și sec de amanet. Dar înăuntru era agitație. Cei de-ai casei se hlizeau cu tipul de la tejghea, era ca în Cheers și toată lumea era ca Norman. Am încercat să mănânc subțirel, dar cu toții clienții care stăteau la coadă și își umpleau tăvile cu mâncare, am simțit presiunea de a face la fel. La micul dejun am mâncat un munte arid de tăieței, orez, chipsuri și alge de mare. M-am dus după a doua porție și apoi a treia. După juma de oră, eram burdușit. Dacă vrei să vezi vreodată un om care se disprețuiește din tot adâncul lui, intră într-un restaurant „all you can eat".

E greu să funcționezi când îți simți organele îmbibate în ulei vegetal. Locul se golește și se aglomerează constant. După o bună bucată de timp și un album de la Years&Years, nimeni din personal nu îmi spune nimic. Pe la prânz, nu mai încăpea mare lucru în stomac, iar când mă uitam la pachețelele de primăvară și tăiețeii Singapore mi se făcea greață. Nu mai știu pentru cât timp, dar la un moment dat, am adormit cu capul pe masa din restaurant. Pe la cinci jumate, în perioada cinei, mi-am demonstrat că nu am învățat nimic din fiasco-ul de la micul dejun. Iar astea fiind spuse, am terminat și aici. E al naibii de incredibil cum într-un oraș în care o halbă de bere costă cinci lire, poți totuși să mănânci o cantitate nelimitată de mâncare doar pentru 6.99 lire. Spre ieșire, îl întreb pe omul de la intrare dacă e normal ca oamenii să stea așa de mult ca mine. Dă din umeri și îmi spune în timp ce se uită la ceas: „Sigur frate, ai stat doar șase ore și cincizeci de minute."

Mă îndrept spre o locație extraordinară deasupra stației de metrou Victoria. Doișpe tipuri diferite de pizza și vreo douăzeci de feluri de paste, scoase proaspete la intervale de 20 de minute. Este o frumusețe artizanală din universul bufeturilor „all you can eat". Așa că mi s-a părut de bun simț să-mi pun costumul, să-mi dau părul pe spate cu gel și să mă integrez clientelei de navetiști. Chiar a funcționat: mi-au dat un loc bun la fereastră, cine știe, poate ei credeau că sunt Steve Parish. În 30 de minute am mâncat cât am vrut și în plus. În timp ce mi se aducea nota, iar eu mă ștergeam la gură cu șervețelul, l-am întrebat pe chelner dacă pot să iau vreo două felii de pizza pentru vulpile de la curte. Mi-au spus că nu e în politica restaurantului. Asta e, câteodată trebuie să te supui regulilor și să accepți situația. Stai așa, să-mi iau servieta și să mă car. Sunt un om de afaceri și am în servietă multe documente importante, întâlniri de ultimă oră și …

PIZZA! O grămadă de felii de pizza, asta e povestea mea MacGuffin. Dacă nu îmi dau voie să iau vreo două felii pentru acasă, atunci o să furișez vreo 26. Ca un Andy Drufresne al lăcomiei în loc de libertate, de fiecare dată când mă duceam la bufet, mâncam o felie și vreo trei le băgam în servieta mea căptușită cu folie de aluminiu. Nici măcar nu au bănuit ceva. Boom! Asta e mâncare pentru trei sau patru zile la doar 7.49 lire.

Vezi poza de sus? Nu e o iluzie, nu e nimic ciudat la monitorul tău și nu e nici un virus de duplicare. Sunt eu și prietenul meu Gavin Sparks și ne-am aliat pentru a da cea mai mare lovitură de care a avut parte Wimbledonul, de la invenția implanturilor cu păr a lui Greg Rusedski. Mergem să mâncăm la Jimmy's.

Pentru cei care nu sunt inițiați în ale bufeturilor, Jimmy's este cel mai hip restaurant cu bufet „all you can eat" din zonă. Ăștia te dau afară doar dacă te uiți ciudat la bucătar. Nando's, restaurantul chinezesc și cel de pizza erau mărunțișuri benevole. Asta e Champions League deja și o să fie nevoie de mai multă iscusință decât o servietă sau o sticlă de Evian ca să-i fraierim. De asta l-am anturat pe omul meu de bază, domnul Sparks. Deci schema merge așa: Sparks intră în restaurant pe la 5:55 PM și comandă un meniu de bufet și o bere Cobra.

După ce se delectează cu preparatele internaționale ale bucătăriei și bea exact juma de bere, îmi dă un mesaj. Apoi eu îl sun, iar el când va simți vibrația telefonul, va ieși afară ca să vorbeasă la telefon. În timpul conversației pleacă din aria vizuală a restaurantului și continuă să meargă până când trecem unul pe lângă celălalt, iar eu intru în Jimmy's și închei conversația telefonică. După care mă așez la masa lui, iau o gură de bere și mă îndop cu mâncare. LA 6:56 PM cer nota pentru exact un meniu și o bere, după care mă tirez. Genial, nu? E una dintre cele mai bune scheme.

Deci, să vedem dacă a mers, dacă am ieșit din această tâlhărie cu stomacul plin și un zâmbet pe față? Din motive legale, vă las pe voi să descoperiți singuri:

Am petrecut umltiele patru zile gustând din diverși carbohidrați, sosuri pe bază de siropuri și diferite tipuri de ulei, dar ce mi s-a părut cel mai gustos a fost libertatea. Esența libertății la discreție. Se pare că poți să faci absolut ce vrei la un restaurant cu bufet „all you can eat". Posibilitățile sunt infinite. BUFETUL ALL YOU CAN EAT este libertate și iubire. Ar putea să fie cea mai deschisă și libertină cultură de la emanciparea Angliei din secolul 21.

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre restaurante:
Ce se întâmplă cu adevărat în bucătăria unui restaurant
Restaurante non-stop din București, unde să te dregi după o noapte de beţie
Am încercat cea mai proastă mâncare din București și încă mai am colon