FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

Analfabeții sunt o categorie vulnerabilă manipulată de politicieni

Cât de mult discernământ are un alegător care nu ştie nici măcar cine candidează?
Foto: Vlad Brăteanu

În 2014 am fost de alegerile prezidențiale în satul cu cei mai mulți analfabeți în acte din România, ca să văd cum votează și am scris un reportaj din mijlocul lor, în ideea că, dacă scoți la suprafață o realitate îngropată, se sesizează cineva să ofere educație politică acestor oameni. Dar nici nu s-a uscat bine ştampila pe buletinele de vot, că un nou scrutin electoral s-a pornit pe Internet: au voie analfabeții să voteze sau nu? Cum întrebarea asta este greșită de la un cap la altul și cum nu despre asta era vorba în articolul precedent, am zis să-ți dau o imagine completă a acestui fenomen.

Publicitate

Sursa: Dan Popa, hymerion.ro

În primul rând, partea chiar cool a democraţiei este că la cabina de vot suntem toţi egali în faţa ştampilei, indiferent dacă am avut şansa să ne naştem în bibiliotecă sau sub căruţă. Au fost mulţi care au încercat în trecut să îi lase doar pe ăia şmecheri să voteze, coconaşii cu conac şi argaţi la poartă. Şi nu a fost bine. Şi-au dat seama că, dacă elimini de la urne pătura socială de jos şi scoţi cărămida asta din construcţie - votul universal - pică şandramaua.

Aşa că astăzi şi în România, în cărţulia aia mai subţire decât o carte de bucate, dar mare cât o ţară, ni se dă tuturor dreptul să votăm indiferent de religie, sex, de echipa de fotbal cu care ţinem şi de numărul de la pantof. Totul este să avem discernământ când dăm cu ştampila. Cât de mult discernământ are un alegător care nu ştie nici măcar cine candidează, asta e un răspuns pe care şi-l dă fiecare cum vrea, doar e democraţie.

Comitetul pentru Drepturile Omului: „Alegătorii analfabeţi trebuie să aibă informaţiile necesare pe care să-şi întemeieze alegerea".

Eu vă zic cum e la alţii. Comitetul pentru Drepturile Omului spune că statele trebuie să ia măsuri clare pentru a fi siguri că „alegătorii analfabeţi au informaţiile necesare pe care să-şi întemeieze alegerea". Iar unele ţări au ascultat: în Tunisia, unde 20% din populatie e analfabetă, se ţin cursuri gratuite de educaţie civică, în care li se explică celor fără carte cine candidează, ce înseamnă partid de dreapta, de stânga şi aşa mai departe. Iar analfabetul are buletine de vot special, cu imagini explicite: servieta, cocoşul, inima, pătlăgica. Se duce şi - paf! - pune ştampila pe cine vrea el: „Am ales pătlăgica, că au zis că nu ne taie pensiile!".

Publicitate

Eu am găsit-o pe Muşcata, care nu ştia cine candidează, dar ştia doar că se votează „Monta", „ca să ne bage făină, zahăr".

O analiză a The Economist, făcută pe situaţia alegerilor din India, unde un sfert din populaţie e analfabetă, conchide că „analfabeţii sunt mult mai vulnerabili şi mai uşor de convins să îşi vândă voturile sau să fie păcăliţi ori intimidaţi pentru a vota escroci şi bătăuși". Şi dă exemplul unei indience, care a votat pentru o cursă cu taxiul. La noi nici măcar cursa cu taxiul nu e necesară. Suntem ţara unde sărăcia a atins desăvârşirea, iar pentru unii o pungă de făină devine uite-aşa, cât lampa lui Aladin. O freci de două ori şi va ieşi din ea duhul, care îţi vindecă foamea ce te roade de vreo lună, două, încontinuu.

Toma Pătraşcu, preşedinte al Asociaţiei Secular-Umaniste din România, observă că educaţia este vitală într-o democraţie sănătoasă: „Candidaţii nu sunt la un concurs de frumuseţe. Nu îl votezi pe unul că are barbă şi pe altul că e chel. Cel puţin în teorie, o componentă importantă a deciziei de vot ar trebui să fie legată de politicile pe care le propune sau le-a susţinut un candidat sau altul. Trebuie să poţi să le pui în contex, trebuie să înţelegi de ce un candidat sau altul a luat o anumită decizie.

Un om care nu e obișnuit să gândească pentru el, poate lua de bună orice informație, așa că politicienii nici nu trebuie să facă eforturi prea mari pentru a-i convinge să voteze cu un anume candidat. Populismul prinde mai ales la oamenii needucați, care nu știu ce responsabilități și ce obligații are un parlamentar sau un președinte și cred că toate promisiunile din campanie vor deveni realitate."

Publicitate

Cu cât înţelegi mai puţin cu capul tău, cu atât mai uşor te pot face eu, politician, să înţelegi ce trebuie cu capul meu.

Şi mecanismul e invers: cu cât înţelegi mai puţin cu capul tău, cu atât mai uşor te pot face eu, politician, să înţelegi ce trebuie cu capul meu. „Uşurinţa cu care poţi manipula un om depinde de instrumentele de apărare pe care acesta le are. Teoretic sunt multe surse de unde poţi să capeţi un astfel de «sistem imunitar». Şcoala e una dintre surse. Evident că cineva care nu a trecut prin şcoală, care vine dintr-un mediu defavorizat, un astfel de om este mult mai expus manipulărilor omului politic", observă Pătraşcu.

Aşa că, tocmai cei care ar trebui să scape de analfabetism această ţară sunt principalii beneficiari ai fenomenului. Altfel nu se explică cum am ajuns să avem cei mai mulţi analfabeţi din Europa, deşi statul se chinuie de ani de zile să împuţineze numărul persoanelor fără carte.

Secția de votare din Dobreni

Există la nivelul întregii ţări un program care se numeşte pompos. A doua şansă. Costă anual trei milioane de euro. Degeaba. În acest program pot să se reîntoarcă pe băncile şcolii toţi cei care nu au mers la timp să înveţe, indiferent de vârsta pe care o au acum. Dar programul ăsta e mai mult de ochii lumii, pentru că nu e deloc eficient și acoperă un procent foarte mic din cei 240 000 de analfabeţi. O analiză realizată de Salvați Copiii la începutul acestui an relevă că, într-un an şcoalar, doar puţin peste zece mii de cursanţi urmau acest program de şcolarizare elementară. În unele judeţe, abia dacă exista o singură şcoală care să dea o „A doua şansă".

Publicitate

Şi prima cauză e că România e de mutle ori perversă. Constituţia e şi ea perversă, ca o revistă porno fără poze. Spune că fiecare cetăţean are drept de vot, dar are şi dreptul la educaţie. Dar, deşi în teorie scrie negru pe alb că învăţămntul e gratuit, în practică nu e chiar aşa. „Pentru acoperirea cheltuielilor ce ţin de educaţia unui copil, exceptând plata personalului din învăţământ, părinţii sunt nevoiţi să aloce încă o dată şi jumătate suma alocată de statul român acelui copil", a constatat Anca Stamin, coordonator de programe la Salvați Copii.

Casa unor alegători analfabeți din Dobreni

Cum ar veni, în România învăţământul e gratuit, dar doar pentru 30 la sută din cheltuieli. E ca şi cum te duci într-un magazin şi vezi o pereche de pantofi pe care scrie: gratis. Apoi când ajungi la casa de marcat ţi se cer bani pentru amândoi, pentru că de fapt doar şireturile erau gratis. Halal binefacere. „Costurile generate de aspecte indirecte, precum achiziția de rechizite, manuale sau uniforme sau achitarea fondului clasei se pot dovedi, pentru părinţii din mediile defavorizate, o povară prea mare", concluzionează Stamin.

Aşa se face că, deşi statul cheltuie trei milioane de euro anual pentru alfabetizarea cetăţenilor săi, în fiecare an se produc noi şi noi cetăţeni care vor deveni la maturitate analfabeţi. E ca şi cum statul încearcă să golească o fântână cu o găleată găurită. Potrivit calculelor de la Institutul Naţional de Statistică, unul din cinci copii părăsesc anual şcolar, fiind pe locul patru în Europa la numărul celor care renunţă la carte.

Citește și alte materiale despre vot:
„Puie Monta!" Cum au votat ieri analfabeții din România Am stat șase ore la coadă la Londra și n-am votat Am vorbit cu un taximetrist care racolează turiști electorali