Arnold Schwarzenegger a îmbătrânit mai bine decât poţi tu să speri

Nu prea poți să ai ceva în comun cu Arnold Schwarzenegger. Chiar dacă nu ar arăta precum un morman de cutii de vopsea laminate în șuncă, la 30 de ani a devenit milionar din afaceri cu imobiliare, a avut un tată în partidul nazist și știe să conducă un tanc. La apogeul său, ar fi putut să rupă un om normal în două cu mâinile goale, iar apogeul lui a durat ceva: la început, a depășit recordul de titluri Mr. Olympia câștigate consecutiv, după care a devenit un fel de robot cu mușchi la Hollywood și a dominat topurile actorilor cu o mână indestructibilă de fier. Fanii lui nu au avut prea multe în comun cu el, pentru că el nu a fost tocmai un muritor de rând, ci mai degrabă un ideal uman în carne și oase, care se pierde în apusul soarelui pe motocicletă, în timp ce fumează un trabuc fin.

Mereu a avut critici: Clive James a spus odată despre el că arată ca un prezervativ umplut cu nuci, dar tânărul Arnie era considerat un zeu de milioane de oameni. Chiar și atunci când a avut roluri banale, el a fost tot el însuși. Arnold Schwarzenegger nu e niciodată altfel decât Arnold Schwarzenegger. Uneori se presupunea că trebuie să joace rolul unui om de rând, care locuiește într-o casă oarecare dintr-o suburbie oarecare și se îmbracă în cămăși nasoale, dar el tot arăta precum Arnold Schwarzenegger, în pula mea. Cămășile alea erau enorme. Sigur erau cumpărate dintr-un catalog, pentru că nu găsești haine atât de mari în magazine. Nu aveai cum să maschezi faptul că el este Arnold Schwarzenegger. „LINDA", urla el, „NEVASTA MEA MINUNATĂ. IUBESC VIAŢA NOASTRĂ LINIŞTITĂ ŞI SUBURBANĂ." Nu prea, frate, tu mănânci cam o mie de ouă pe zi. Arnie nu e constituit de parcă ar fi o budă din cărămidă, ci de parcă ar fi o budă din cărămidă care mănâncă alte bude din cărămidă. Dacă vreun film cu el ar fi fost realist, fiecare personaj cu care s-ar fi întâlnit ar fi trebuit să spună ceva de genul „Sombapula, arăţi ca un copac uman."

Arnold a fost pe rând barbar, robot, Hercule, personaje fantastice care se potriveau cu fizicul lui ireal, roluri unde actoria ieftină şi accentul lui pronunţat nu aveau nicio consecinţă. Seria Terminator a profitat la maxim de lipsa lui de versatilitate: în primul film, a interpretat perfect o maşină de ucis terifiantă, iar în cel de-al doilea, i-a făcut pe o grămadă de oameni în toată firea să plângă la scena finală cu thumbs up-ul. În primul Terminator, rosteşte mai puţin de o sută de cuvinte, inclusiv „I'll be back", fraza consacrată pe care a tot folosit-o pe parcursul carierei.

Chestia e că, într-o zi, n-o s-o mai poată folosi. E şi el muritor ca toată lumea. Într-o zi, Arnold Schwarzenegger va muri. Iar lucrul ăsta e din ce în ce mai clar pe zi ce trece. Nimic nu se deteriorează la fel ca perfecţiunea însăşi, iar el a fost considerat perfect ani la rândul. Cu patru titluri de Mr. Universe şi şapte titluri de Mr. Olympia, Arnold a fost cel mai apropiat lucru de perfecţiune pe care l-am avut.

Dar acum arată cam nasol. Ochii lui sunt nişte deschizături minuscule. Pielea îi atârnă. Cei zece ani pe care şi i-a petrecut în politică nu i-au priit nici lui, nici Californiei, iar eşecurile sale din ultima vreme, atât cele politice, cât şi cele personale, l-au marcat. Relaţiile sale extraconjugale (inclusiv relaţia îndelungată pe care a avut-o cu fosta sa menajeră, cu care are un copil nelegitim, Joseph Baena, care seamănă leit cu Schwarzenegger) au ieşit la suprafaţă şi au rezultat într-un divorţ costisitor, iar farmecul starului de cinema ajuns politician, cu o poreclă amuzantă („the Governator"), s-a cam dus. Discuţiile care se purtau cândva pentru abolirea clauzei care cerea candidaţilor la preşedinţie să fie născuţi pe tărâm american, ca Schwarzenegger să poată să candideze şi acolo, s-au încheiat.

Viaţa i-a făcut ce n-au fost în stare criticii lui de la Hollywood să-i facă, l-a pişat în cap. După ce şi-a încheiat cariera politică, s-a întors la făcut filme, ca un bătrân obosit. Încă mai arăta ca şi cum ar fi putut proiecta un rinocer printr-o uşă blindată cu un singur pumn, dar de data asta rinocerul nu ar mai fi zburat pe cât ar fi făcut-o altădată. Cel mai probabil, ar fi nevoie şi de un al doilea pumn ca să omoare rinocerul. În fotografia de pe pagina lui de Wikipedia, are ochii injectaţi. Arată de parcă a băut vreo trei beri pe stomacul gol, după care a tras un pui de somn şi l-a trezit cineva. Arnie cel din prezent e un actor mult mai talentat ca înainte şi mult mai uman. Stejarul austriac s-ar putea transforma într-un fel de Clint Eastwood. Să nu uităm că Eastwood avea 62 de ani când a regizat Unforgiven şi 74 de ani atunci când a regizat Million Dollar Baby. Arnold a făcut 68 de ani acum trei luni şi s-ar putea ca odată cu asta să înceapă cea mai interesantă perioadă a carierei lui.

Oricât de scump ar fi stilul lui de viaţă, şi crede-mă pe cuvânt când zic asta (după cum am menţionat la început: omul are un tanc)(un om care e cât un tanc are încă un tanc pe care îl conduce), Arnold Schwarzenegger nu mai trebuie să mai joace în vreun film, vreodată. La un moment dat, averea lui a fost cotată la opt sute de milioane de dolari, bani care, chiar şi după câteva investiţii proaste şi un divorţ, sunt destui cât să nu fie sărac. Nu e greu să faci bani când eşti un idol. Faptul că poate pur şi simplu să se bage într-o reclamă, să stea pe cur şi să-şi exagereze puţin stilul actoricesc timp de opt secunde, după care să plece cu o roabă plină cu bani înseamnă că poate să-şi aleagă după bunul plac în ce proiecte se implică.

Nicio persoană care a participat la reclama asta nu încerca să facă artă. Nu e un proiect care să-i marcheze cariera lui Schwarzenegger. Nimeni nu o să se omoare după ea, dar lumea tot o să exclame „Orange Mondays". Dar poate că ăsta e un rău necesar. Nici măcar un rău necesar, poate doar un căcat semi-necesar, genul de chestie care îi permite lui Schwarzenegger să caute filme care sunt cu adevărat interesante în care să se implice şi, chiar dacă nu găseşte mereu, tot se descurcă bine.

Primul lui rol principal după 10 ani de pauză, cel din The Last Stand, l-a adus pe regizorul sud-coreean Kim Jee-Woon la Hollywood şi l-a surprins pe Arnie în nişte scene de luptă destul de realiste, care chiar semănau cu felul în care s-ar bate un om uriaş de 60 de ani: pumni grei, prize strânse şi împingeri. Nu Conan, nu Terminator, ci doar un bărbat bătrân şi obosit care vrea ca toată lumea să tacă dracului din gură. Sabotage, regizat de David Ayer, este un film neplăcut, ba chiar urât, în care fiecare personaj e detestabil, iar morţile amuzante şi semi-abstracte din majoritatea filmelor de acţiune sunt înlocuite de morţi oribile. Iar Arnold Schwarzenegger arată ca dracu' în el. Are fire de păr alb în cap, a început să chelească, iar ochii lui sunt doar nişte deschizături întunecate. Când fumează un trabuc nu mai arată fin, ca în timpul interviurilor din anii '90, când stăteau relaxat pe un scaun de pe platou, într-o cămaşă hawaiiană, şi trăgea fum după fum, în timp ce râdea. Arată de parcă ar trebui să se lase de fumat. E aşa bătrân. Dar intră bine în pielea personajului. E un actor adevărat, nu doar un culturist pensionat. Dacă ăsta ar fi primul film în care l-ai vedea pe Arnold, deşi nu e cazul pentru nimeni, evident, tipul ăsta mare cu accent ciudat ţi-ar stârni curiozitatea.

Iar acum, odată cu Maggie, arată în sfârșit ca un actor decent. Joacă rolul tatălui unei fete care se transformă în zombie. E aproape o dramă. Arnie a fost lăudat pentru charisma lui, și pentru enormitate, dar când vine vorba de talent actoricesc, criticii au spus mai întotdeauna „E Arnold Schwarzenegger, la ce te aşteptai?" În schimb, după ce-a fost lansat Maggie, a fost lăudat pentru jocul de rol în sine, nu pentru altceva, şi pentru prima data, n-a mai spus nimeni „nu e rău, pentru un film cu Arnold Schwarzenegger". O altă premeră e că a plâns în film, lucru care nu te-au fi gând că o să se întâmple vreodată.

De curând, Arnold a început să lucreze la The Legend of Conan un fel de sequel canonic la primul Conan în care a jucat, pe care scenaristul l-a descris drept un fel de „Unforgiven, doar cu barbari". Cel mai probabil nu o să ia pe atât de multe premii precum a luat filmul lui Eastwood, dar s-au întâmplat lucruri şi mai ciudate.

Înainte de asta, însă, în Terminator: Genisys (care nu putea să aibă un nume mai nasol decât dacă se numea Tyrmynytyr: Gynysys), Arnold versiunea bătrână 2015 se luptă cu Arnold versiunea tânără 1984, care a fost recreată cu ajutorul dublurilor, CGI-ului şi secvenţelor mai vechi. Asta e din cauza atitudinii de futu-i mă-sa a întregii serii Terminator faţă de timeline-uri, de continuitate şi de aşteptările fanilor, dar filmul în sine e o analogie interesantă pentru întreaga carieră a lui Schwarzenegger. Pe de-o parte, avem un gigant aparent indestructibil: fără sentimente, monosilabic, mai mult o piesă de decor decât un actor, impresionant, inuman. Pe de altă parte, avem un versiune mai trecută prin viaţă şi mai în vârstă: imperfect, vulnerabil, emoţional, interesant. Dar tot cu ochelari mişto şi cu o armă uriaşă. Pentru că, hai să fim serioşi, e tot Arnold Schwarzenegger.

Traducere: Mihai Niță

Urmăreşte VICE pe Facebook:

Citeşte mai multe despre filme:
Noul val de faianță în cinematografia românească
Desenele Disney erau mai rasiste decât îți amintești
Trilogia „The Human Centipede" e mai bună decât crede lumea
Cel mai prost regizor de la Hollywood din toate timpurile