Fiecare tip de bețiv de care o să dai în viața ta

Iar The Sun, cu știrile lor. Uite ce-au zis ieri: „TOȚI ținem la băutură în feluri diferite, dar se pare că toți putem să fim încadrați într-un anume tip de personalitate de bețiv", zice The Sun. „Cercetătorii de la Universitatea din Missouri au interogat 187 de studenți despre cum sunt când sunt treji, respectiv amețiți."

Ok, înțeleg: toți suntem unici și diferiți. Consumăm și procesăm alcoolul în feluri diferite. Comportamentele și stările de spirit se schimbă. Asta înțeleg.

Ah, dar mai e ceva în plus: „Apoi experții au creat cele patru personalități de beție care sunt cel mai frecvent întâlnite." Nu. Incorect. Greșit. Vestea pe care-ar trebui să o accepți fără să comentezi e că există doar patru tipuri de personalitate la beție:

- Hemingway (bea fără să i se schimbe prea mult personalitatea)
- Mary Poppins (bea și devine dulce și drăgălaș)
- Profesorul Trăznit (bea și-și „dezvăluie o adoua personalitate", probabil un Eddie Murphy care mai întâi se umflă, apoi intră la apă și urlă că nu-i datorează nimic lui Mel B)
- Dl. Hyde (bea și se transformă-ntr-un nenorocit al naibii)

Ar trebui, cică, să uiți de ăia care se pișă-n pantaloni, de piticii înfulecători de șaorma. Ar trebui să-i uiți pe-ăia care leșină și pe băiatul care mereu sfârșește în duba poliției.

Acum: cu tot respectul pentru știință, nu. Adică, înțeleg că cercetătorii de la Universitatea din Missouri au intervievat 187 de studenți, dar nu. Nu și-au dat seama de suficiente chestii. Vin eu și-i întreb: oare ei, oamenii de știință, sunt mașinării ambulante de conținut, care pot să scoată din ei o listă chiar corectă ale tuturor tipurilor de oameni beți pe care-o să-i întâlnească de-a lungul vieții. Nu, nu sunt. Eu sunt. Iată lista cu pricina.

Unul dintre cele mai reprezentative momente din cariera mea de băut a fost când am dispărut o oră de la cârciuma unde ne uitam la finala cupei la fotbal și m-am întors după ce fusesem beat la Tesco și mâncasem două meniuri la reducere, unul după altul, ca porcul, așezat pe jos, în fața supermarketului. Există un bețiv ca mine și în grupul tău. Există un bețiv care, la un moment nedefinit al serii iese, prin stânga, și nu se mai întoarce până nu s-a umplut de sos de usturoi pe mâini și pe tricou.

… pe scurt: a adormit pe budă.

Beția tipului ăstuia apare din senin abia la 10:30 seara, pentru că până acum a stat tăcut și apoi - cu o zvâcnire, corpul lui acum controlat de forțe pe care nu prea ai cum să le vezi, beat la modul că se ridică de pe scaun cu pieptul și coastele în față, târât de fantome – brusc, e la bar și zice: „Pot să-mi bag și eu iPod-ul? O piesă… o piesă!" Sau e în autobuz cu tine și pune fix un clip cu versuri de la Arctic Monkeys, printr-o năucitoare conexiune 4G de pe telefon, sau, cel mai rău dintre toate astea, e la o petrecere la cineva acasă și, brusc, ca un cimpanzeu, s-a târât până la combină și dă cu laba-n ea și, din senin, se aude niște zgomot alb cât casa, care pulsează, înghite camera și toată lumea se uită în jur, după care, brusc, iată-l, cu ochii-nchiși și cu un singur deget pe care-l învârte în aer și zice: „Nu, pe bune, chiar trebuie să ascult fiecare notă din intro-ul ăsta la chitară" și, frate: tipul ăsta-și ia un omor de zici că nu-i adevărat.

E magician. E vrăjitor. E ca Derren Brown, dacă Derren Brown ar avea nevoie să-l ajute doi tovarăși să-și scoată salopeta, ca să se pișe.

Tipul meu preferat de bețivi e alcătuit de oameni din ăia care, la un moment dat în timpul serii, se transformă în ceva care e, esențialmente, un cadavru foarte fericit – râde, e vorbăreț, are ochii dați peste cap, corpul în moarte clinică – genul care, cumva, își atinge limita la 7:30 seara și ajunge într-un taxi, dând ture blocului în care stă, pentru că nu vrea să-și divulge adevărata adresă, și e parte din cine știe ce glumă minunată pe seama taximetristului. Oamenii ăștia sunt super tari, pentru că la fel ca niște zâne fermecate, nu pare să li se întâmple niciodată nimic rău. Nu sfârșesc jefuiți, acoperiți de vomă, duși cu metroul noaptea târziu, de la un capăt la altul, până îi duce cineva la Obiecte Pierdute: pur și simplu ajung în pat pe la ora nouă, complet muci, cu un zâmbet pe față.

Și apoi face fix același lucru, exact la fel, săptămâna viitoare. Elton John avea dreptate cu căcatul ăla cu cercul vieții, dar a omis să spună cât de des, în cercul ăla, ajungi să dormi de urgență într-un sens giratoriu, „ÎNC-O RUNDĂ! ÎNC-O RUNDĂ. FAC EU CINSTE. E RUNDA MEA! ÎNC-O RUNDĂ!"

Există un moment magic, tacit, la finalul serii sau aproape de final când – pe tăcute, fără să se consulte – toată lumea hotărăște că-i destul; asta a fost ultima; cine dă următorul gol câștigă; eu iau un Uber spre tine, dacă vrei să-mpărțim.

În afară de un tip, ăla care în clipa asta te prinde de braț cu o mână, ridică două degete să-l cheme pe barman la masă și tocmai a comandat patru shot-uri și două beri și-ți șoptește atât de aproape că simți cum te scuipă în ureche când vorbește: „Încă una, frate… mai stăm la încă una", și acolo moare noaptea. Aici se duce pe apa sâmbetii precum clăbucul în cadă; ești gol și tremuri în această cadă goală a nopții, iar el știe un loc pe-aproape unde e deschis – știe el sigur – și rătăciți pe străzi, până când vedeți un club de striptease. E frig și nu ți-ai luat pulover, iar intrarea e 50 de ron și plătește el – și, iată-vă, deja vă treziți, cumva, iar tu revezi în ordine inversă fiecare decizie proastă pe care-ai făcut-o vreodată, care te-a adus în punctul ăsta, unde te vezi oglindit în cristalele Swarovski de pe un tanga împopoțonat.

Iar apoi, când în sfârșit ajungi acasă – beat, dar ne-beat, atât obosit cât și treaz, mai sărac cu două sute de ron și cu job-ul peste două ore – primești un mesaj super, super, super praf de la el pe WhatsApp, care zice: „Ce seară mișto a fost asta! Super tare!" Și apoi, cu un tremur de groază, vezi notificarea „… scrie un mesaj: «Ții minte când ziceam de Maramureș! Tocmai ne-am rezervat două bilete!»"

Tocmai ai mai pierdut trei sute de ron și o săptămână de concediu. N-ai cum să ieși din asta. Acum ești cel mai bun prieten al lui și-o să muriți împreună, în România.

În 2001, So Solid Crew au pus o întrebare: „Ha ha ha. La ce te râzi??" Și, în multe feluri, puneau o întrebare pentru viitor. Îi întrebau pe bețivi: de ce râdeți? În plus, stabileau o punte de lansare care avea să ducă trei dintre membrii formației la The Games, iar un altul la închisoare pentru crimă, deci, aia e. Morala poveștii e că nu putem să ne încredem mereu în ce zic So Solid Crew.

De curând, mi-am petrecut două ore la o petrecere chiar la mine acasă ascultând o prietenă care a spus exact aceeași anecdotă de, să zicem, 15-20 de ori la rând și trebuie să zic: nici măcar nu era o anecdotă atât e bună și nu mi-a plăcut din prima.

6.30PM: Bine, băieții! Eu am un Heineken. Hehe. BEA, MĂ, LUPTĂTORULE ZULUS! BEA, ȘEFULE ZULU, ȘEFU', ȘEFU', ȘEFU'

6.45PM: [Râgâie foarte tare] Tu dai berile astea!

7.07PM: [Observă un coleg de pahar care vorbește la telefon cu prietena lui] E GAY! Haha, glumeam. TE ÎNȘALĂ! HEI, ROB, O FUȚI TU PE GAGICA ASTA, SAU O FUT EU PENTRU TINE! Ha ha ha!

7.59PM: [Își trage una direct în coaie] Coaie! Jucăm jocul cu coaie. Toți jucam la facultate. Nu, nu poți să dai și tu!

8.45PM: Știu karate

9.03PM: [După o glumă extrem de inocentă despre faptul că mama lui ar fi curvă] Ce pula mea zici, pretenaș? Ce? Nu, retrage ce-ai spus. Nu. Nu-i amuzant, în pula mea. Tu de ce pula mea ți-o arzi așa prost? Nu. Întotdeauna ți-ai ars-o prost. Nu știu de ce. [I se frânge un pic glasul, ca și cum ar fi pe cale să izbucnească în lacrimi, dar își drege glasul și, până la urmă, nu plânge] Pur și simplu fiindcă mereu ți-ai ars-o prost! Nu. Du-te-n pula mea. Duce-ți-vă cu toții în pula mea! Oricum, sunteți toți niște căcănari. Îi țineți partea. Sunteți toți niște muiști și niște căcănari. Dă-vă-n pulea mea. Dă-vă-n pula meaaaaa!

„Nu, pentru că, da, nu, pentru că: zic, doar, pentru că, gen, am auzit ce-ai zis despre mine – și, nu, e ok, știu că n-ai zis, de fapt – dar te-am auzit când ai zis și am crezut c-ai zis, deci sunt, gen: „A zis?" Și tu vii aici și zici că n-ai zis și, gen – nu, frate, nu, tu ești super tare, frate, să ai așa coaie! Să ai așa coaie să vii aici și să-mi zici așa ceva. Nu. Apreciez. Coaie, aia ai. Dar înțelegi, nu: să mor dacă nu voiam să-ți crap capul până mori, undeva acum vreo 30-40 de secunde."

Uneori, în viață, îți găsești yin-ul pentru yang-ul tău. Uneori, în viață, combinația ta yin-yang își găsește o a treia jumătate, pe nume Ionuț. Uneori, voi trei nu puteți să vă uniți mințile – să vă interconectați sufletele, mințile și corpul – după cinci halbe de Ciuc, la un chef, și e cine știe ce meci din Seria A în România.

Am o teorie, conform căreia e posibil, în anumite cazuri, să-ți rămână creierul ne-beat (sau măcar relativ treaz), ca să ți se-mbete corpul foarte tare: ți se îmbată scheletul și ți se-mbată ligamentele, ți se-mbată maxilarul și limba și, în esență, te transformi într-o halcă de carne destul de moale, care nu poate să spună decât: „Nu, sunt ok, pe bune!", în timp ce tovarășul tău te ia de fiecare subraț și te târăște la budă, ca să-ți fută o palmă peste ochi și să te piși. Oamenii ăștia – bețivii moi – au un avantaj tactic extrem, prin comparație cu majoritatea colegilor lor de pahar, pentru că niciodată nu trebuie să dea ei bani pe taxi ca s-ajungă acasă, pentru că unul dintre prietenii lor îi dă mereu 70 de ron taximetristului și zice: „Te rog, du-l acasă, da?", cu tandrețe. Au și un dezavantaj tactic extrem, prin comparație cu majoritatea colegilor lor de pahar, totuși, pentru că riscul să se cace pe ei în public, la beție, e mult, mult mai mare. Deci, aia e. Mai dai, dar mai și iei.

Totuși, înc-o bere n-are ce rău să facă, nu?!

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre bețivi:
Țăranii români care îmbată berbeci și obligă cai să facă sex sunt magia Internetului
Poveștile oamenilor care s-au îmbătat rangă și s-au trezit în țări străine
Cum îi convingi pe prietenii tăi români să nu se mai dea deștepți când aberează la bere