Bunicul făcea artă psihedelică pe vremea lui Ceașcă

FYI.

This story is over 5 years old.

Artă

Bunicul făcea artă psihedelică pe vremea lui Ceașcă

Imagini, povești și lucrări datate în anii 60, 70, 80. Par facute astăzi: culori intense, personaje cu ochi hipnotici care sar din pagină.

Aveam vreo 20 de ani când m-am mutat la bunica Roza. Aterizasem la propriu acolo din vacanța petrecută la Berlin. Tocmai renovase apartamentul, dar era semi-finalizat. Locuiam într-o cameră goală, dormeam pe o saltea mare și lângă mine tronau într-un dulap DIY lucrările lui Leon, bunicul.

Pentru că era singurul obiect deco din cameră, prezența i se facea simțită. Așa am început să cotrobăi, să descopăr imagini, povești și lucrări datate în anii 60, 70, 80. Păreau facute astăzi: culori intense, personaje cu ochi hipnotici care săreau din pagină. Erau și serii cu peronaje dintr-o singură linie despre care nu știam nimic sau le știam bine de când eram copil. Dar acum le vedeam cu alți ochi.

Publicitate

Era și un dosar, un teanc de hârtii bine organizate - aveau cuprins și pagini numerotate, în care Leon povestea, chiar dacă nu mai trăia, pas cu pas, fiecare etapă a vieții lui. Așa am descoperit traiul unui evreu al Bucureștiului în anii 30. La cinci ani, când cinematograful de-abia apăruse, Leon fugea fascinat de-acasă să vadă imagini în mișcare pe un ecran imens. Vara dormea pe acoperiș, pentru că în casă locuiau claie peste gramadă. Din cauza datoriilor, familia lui era evacuată o dată la șase luni, statul le scotea toate lucrurile în stradă și îi forța astfel să se mute. La zece ani lucra într-un depozit farmaceutic, se ocupa de livrări. Dar în pauza de masa fugea la cursul unei profesoare de pictură, ca să se pregătească pentru studiul la scoala de artă pentru evrei a lui Herman Maxi (evreilor le era interzis sistemul de învățământ de stat).

Cursurile au durat însă doar un an. A fost închis că împărțea manifeste sioniste cu prietenii și avea numele de cod Sergiu. Mai târziu, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost aruncat într-un lagăr de muncă forțată pe Valea Oltului, alături de alte sute de evrei. Dormea într-o baracă înghețată și fura cartofi.

După război, o „comisie specială" a decis în urma unui examen scris că a luat Bacalaureatul, deși nu terminase liceul, și l-a trimis la Facultatea de Grafică și Poligrafie din Moscova. Întors în țară, muncea neîntrerupt ca redactor artistic pe partea de grafică la diverse tipografii. La Universul făcea ture de noapte și avea șefi sceptici, care l-au obligat la 40 de ani să facă liceul la seral, ca să-i recunoască diploma. Mai târziu i-au crescut dioptriile, a făcut diabet și într-un final s-a pensionat din cauza unei depresii. În sfârșit! Așa și-a putut dedica timpul picturii.

Publicitate

În timpul vieții a expus o dată, într-o expoziție colectivă. I se spunea că n-avea „ramă", adică nu se încadra în stilul vremii. Vânzătoarea de la fondul plastic îi ascundea lucrările, o speriau. Dar pentru mine au fost primele tablouri pe care le văzusem vreodată. Tronaseră mereu undeva în cutia memoriei timpurii, în care lucrurile reale se mixează cu imaginația și-n care toate personajele sunt credibile. Era destul de greu să-mi fie frică de întuneric sau de vreun vis dubios. Era dificil să simpatizez cu colegele îndragostite de rochii roz și de Barbie, de poveștile siropoase cu prinți, de casetele video cu desene Walt Disney, de Backstreet Boys și de revista Bravo. Intram cu relaxare în casa părăsita de la Zizin, despre care toți ceilalți copii spuneau c-ar fi bântuită.

În casa în care am crescut, pe strada Armoniei, imaginea lui Leon era îndelung discutată. Era un paria. Soacra lui, adică bunica mea rusoaică avea cu totul alte pretenții. Tatăl ei lucrase în diplomație în vechiul sistem țarist și ajunsese într-un lagăr din Siberia, pentru că avea în casă reviste de modă în limba germană. Sora ei mai mare se căsătorise cu un domn din diplomația germană, iar înainte de nuntă familia a trebuit să demonstreze prin arborele genealogic că nu au avut evrei în familie. Au reușit asta, pentru că cineva din a zecea generație ctitorise o biserică. Și acum, chiar dacă ne aflam în anii 90 și confliectele politice fuseseră de mult depășite, Mama I. tot trăia o tragedie, de pe vremea când fiica ei se căsătorise cu un evreu. Delimitase teritoriul casei, iar evreii nu aveau voie în bucătărie. Mie mi-era permis rar să-l vizitez pe Leon. Dar când o făceam în unele duminici, jucam remi, primeam hârtie și creioane cu care trebuia să desenez cu ochii închiși, apoi ne „expuneam" lucrările pe covorul din sufragerie și fiecare povestea ce vedea. Alteori mergeam la marginea Bucureștiului să culegem frunze. Daca îl intrebai pe Leon „Ce mai faceti?", se uita la tine, zâmbea și-ti raspundea fericit: „Multumesc, rău."

Publicitate

1986 - Fără Paspartu, colțuri fragile

1983 - Poluare

1982

1980

1982 - Oameni părăsind Terra

1977

1982 - Paspartu deteriorat

1980

1988

1978

1979

24 noiembrie 1979

1980

1980

1978