FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Cam aşa te simţi când dezvolţi schizofrenie acută

Totul începe cu o insomnie ciudată.
Fotografie din deschidere: Creierul, cu scoarţa cerebrală la vedere. (Foto via Welcome Images)

Acum vreun an, începusem să nu mă mai recunosc.

Prima schimbare a fost legată de somn. Pe parcursul următoarelor săptămâni, simţeam cum mă chinui din ce în ce mai mult să aţipesc. Nu avusesem până acum o problemă cu asta, că-s un tip de 24 de ani cu o rezervă serioasă de haş. Era foarte bizar. Când mă băgam noaptea în pat simţeam că pur şi simplu nu pot să-mi opresc creierul. Gândurile mele se ramificau în alte gânduri şi toate se încrucişau între ele ca iedera pe un perete imens. În unele nopţi, îmi trăgeam pătura peste cap, îmi strângeam faţa în palme şi îmi şopteam „Taci. În. Pula. Mea."

Publicitate

Până la urmă apucam să adorm, dar mă trezeam cu o senzaţie ciudată, ca şi când uitasem să fac sau să zic ceva. Nici foamea nu mă mai lovea la fel de tare ca de obicei, în perioada asta. În mod normal, imediat ce făceam ochi dimineaţa, o întindeam până la bucătărie şi-mi turnam un munte de cereale. Dar de la o vreme, mă trezeam în fiecare zi cu o senzaţie de greaţă. În ciuda chestiilor ăstora, continuam să-mi văd de ale mele ca de obicei şi-mi ziceam că totul o să fie bine, dacă las deoparte haşul pentru un timp. Credeam că asta era cauza. Nu eram panicat.

Am continuat să mă duc la serviciu (lucrez la o cramă locală) şi am încercat să las în urmă ce mi se întâmpla noaptea. Terminam zilele cu bine, cu excepţia cearcănelor, dar acum că mă gândesc mai bine, îmi dau seama că mi-era dificl să port şi cele mai simple conversaţii.

Dacă şeful meu îmi zicea să verific o livrare, îmi trebuiau câteva secunde ca să procesez ce mi-a zis, era ca şi cum ar fi vorbit două sau trei persoane în acelaşi timp şi nu-mi puteam da seama care era mesajul. Dimineaţa, când verificam avizele pentru livrări şi mă străduiam să înţeleg ce-i cu ele, mă simţeam ca şi cum aş fi încercat să disting forma unui copac printr-o ceaţă densă. Era posibil, dar destul de greu.

Totul părea confuz. Credeam că lucrurile din jurul meu stau să cadă peste mine: de exemplu, mă uitam la un raft cu sticle şi mi se părea că văd câteva gata să se răstoarne, întorceam privirea, apoi mă uitam din nou şi sticlele erau nemişcate. Şi tot mi se părea că aud telefoane care sunau în tot felul de tonuri, deşi nu era niciun telefon în tot depozitul. Repet, nu intrasem în panică, încă; dacă mă întreba cineva, îi ziceam doar că nu am dormit foarte bine şi că probabil asta era tot. Lipsa somnului îi afectează în moduri ciudate pe oameni. Un băiat de la muncă îmi dăduse să încerc nişte somnifere americane. Chiar păreau să funcţioneze niţel, deşi când mă trezeam îmi simţeam capul ca şi când era plin cu vată. Nu-mi mai păsa de ieşirile în puburi sau de partidele de fotbal din weekenduri. Tot ce voiam să fac era să dorm. Conversaţiile presupuneau prea mult efort.

Publicitate

Cred că trecuseră cam două luni de la primele mele insomnii, când am început prima dată să-mi pun problema că ceva e în neregulă cu mine. Gândurile-caracatiţă, aşa cum am ajuns să le numesc, deveneau din ce în ce mai bizare, noaptea. Aveam televizorul pornit şi nu-mi puteam da seama care sunete se aud de la el şi care se aud din capul meu. Era înfricoşător. Într-o seară când mă uitam la serialul Homeland (dintre toate, fix la el), am avut ceea ce credeam că era un atac de panică. Ştiam ce-i ăla un atac de panică pentru că o fată cu care obişnuisem să ies în oraş suferea de aşa ceva: o dată, cât eram la cinema, tipa a trebuit să se întindă pe jos şi să respire adânc ca să scape de starea de greaţă cauzată de un atac de panică. A fost o scenă nasoală. Numai că, în noaptea de care ziceam, începusem să tremur ca şi cum ar fi fost frig de-ngheaţă apele, deşi mi se părea că-mi clocoteşte pielea. Îmi tremurau picioarele printre aşternuturi, iar în capul meu era o rumoare ca şi când o grămadă de oameni ar fi pălăvrăgit fix lângă patul meu. Nimic notabil, doar un zgomot constant şi ameţitor. Începusem să-mi pierd minţile la lumina televizorului.

N-am dormit deloc în noaptea aia. Mă simţeam paralizat. Podeaua dormitorului meu devenise capătul lumii mele, cam ca decorul în care intră Jim Carrey cu barca la sfârşitul filmului The Truman Show. Zgomotul mă lovea în valuri, dar mă simţeam ca şi cum cineva sau ceva îmi înlocuise mintea şi trupul. Nu eram ăla care era prea speriat ca să se ducă la baie să se pişe şi s-a uşurat, în schimb, într-un pahar de sticlă şi a stropit podeaua. Nu eram eu cel care aruncase toate aşternuturile de pe pat, pentru că nu se simţea confortabil decât atunci când statea în pielea goală pe salteaua neacoperită. Nu eram eu cel care şi-a împuns călcâiul cu vârful unui cuţit Stanley doar ca să scape de starea de disperare în care se găsea. De cum a răsărit soarele şi mi-a pornit alarma pentru serviciu, mi-am zis „Am nevoie de mama."

Publicitate

Spre norocul meu, mama era la câteva trepte distanţă. Nu mă mobilizasem îndeajuns încât să mă mut la casa mea şi nici nu prea îmi permiteam s-o fac. Am sunat-o la telefon, pentru că aveam impresia că dacă îmi părăsesc camera, o să mi se împrăştie măruntaiele pe jos. Credeam pe bune că dacă trec de pragul camerei mele şi ies pe hol, craniul meu o să se dezbine şi intestinele o să-mi pice pe podea ca nişte lături pentru porci. Mi-a răspuns la telefon şi mi-a zis „Pentru numele lui Dumnezeu, Daniel*, termină cu prostiile," sau ceva de genul. Am început să plâng cu suspine mari, ca un băieţel şi am auzit-o cum a trântit telefonul pe podea, la etaj.

Când a deschis uşa camerei mele, a avut un şoc. Nu-mi aduc aminte să fi făcut asta, dar se pare că îmi demontasem toate telecomenzile (aveam, gen, vreo patru) şi salteaua mea era plină de circuite integrate, pişat şi sânge (de la călcâiul meu). Stăteam acolo îmbrăcat numai în pantaloni şi plângeam şi i-am zis maică-mii că fusesem „copleşit." Maică-mea a chemat o ambulanţă.

Nici partea asta nu mi-o amintesc foarte bine, dar ţin minte că atunci când au ajuns cei de pe ambulanţă, eu aveam impresia că încearcau să-mi facă poze. M-am enervat foarte tare şi am încercat să-i pocnesc. Ţipam la unul dintre ei, îi ziceam că e împotriva legii să mă fotografieze şi că am drepturi, timp în care eu eram îmbrăcat doar cu nişte pantaloni scurţi uzi leoarcă şi aveam sânge închegat pe tot piciorul.

Publicitate

Tot ce-mi amintesc din drumul până la spital e că mama îmi ţinea picioarele nemişcate, le presa, dar ea zice că ţipam în gura mare că nu vreau să ieşim pe autostradă, pentru că în cutiile pentru radarele de viteză se ascundeau oameni. Amintirile mele din seara aia, de la Urgenţe sunt un amalgam de ace, voci blânde şi curele pentru braţe.

O imagine care arată că zonele de pe creier sunt mai active la pacienţii din grupul de control decât la cei care suferă de schizofrenie, atunci când e solicitată memoria. (Foto via)

Tot ce-am relatat mai sus se cheamă episod psihotic. Este simptomatic pentru schizofrenia acută, boala cu care am fost diagnosticat. Psihoza e atunci când cineva pierde contactul cu realitatea. Se poate întâmpla brusc sau, mult mai frecvent în rândul celor care dezvoltă schizofrenie, poate să fie un proces lent care se sfârşeşte într-o izbucnire. Aşa mi se întâmplase mie. Am fost internat vreo săptămână şi jumătate şi am început imediat un tratament antipsihotic. Nu-mi amintesc prea multe nici din perioada asta, doar că mă simţeam foarte rău tot timpul şi nu puteam să port o discuţie cu nimeni. A, da, şi că tipul din camera alăturată se căca pe el intenţionat. Mirosul era ca moartea pe care o simţeam în creier.

Îmi aduc aminte ziua în care am început să simt că am revenit la realitate, când chimicalele pe care le ingerasem au funcţionat şi nu mă mai făceau să stau toată ziua îngropat în pături şi să dorm. Fratele meu şi mama veniseră să mă viziteze (ei veniseră de fapt în fiecare zi, dar vorbiseră doar cu doctorii şi asistentele, pentru că eu nu eram în stare să port o conversaţie) şi am urmărit împreună trei episoade din Breaking Bad, pe iPad-ul din salonul de vizite. Mama ţinea iPad-ul cu o mână pe genunchii ei, în timp ce cu cealaltă mă mângâia pe spate. Am râs la o replică de-a lui Saul şi am simţit că fac progrese, ca şi cum cortina care căzuse peste cine personalitatea mea tocmai se ridica. Ba chiar am mâncat o porţie întreagă la cină, în seara aia, iar de atunci nu mai strâmb din nas când vine vorba de piure de cartofi.

Publicitate

Drumul către recuperare a fost unul plin de obstacole. Mai precis, aveam atacuri de panică de fiecare dată când îmi reveneau fragmente din ce mi se întâmplase în săptămânile anterioare. Dar cei de la Psihiatrie, de la spitalul de stat unde fusesem internat, au fost extraordinari, cu excepţia câtorva asistente care m-au tratat ca pe un copil. Uram asta. Odată ce m-au externat şi m-am întors acasă, a trebuit să fiu consultat săptămânal de un asistent social care îmi verifica medicaţia, se interesa de activităţile mele zilnice şi mă sfătuia să ies la plimbare însoţit mama şi să încep să reiau relaţiile cu prietenii mei. După tot ce se întâmplase, îmi era prea ruşine să fac asta, credeam că prietenii mei nu vor înţelege. Sau, şi mai rău, că mă vor evita ca pe un nebun. Mă înşelasem amarnic.

Cel mai bun tovarăş al meu, Sam*, mi-a zis că fusese atât de îngrijorat de soarta mea că nu putuse să doarmă noaptea. Tâmpitul. Unul câte unul, prietenii mei îmi scriau din nou (cred că le-a fost teamă să nu zică ceva nepotrivit) şi-mi spuneau că abia aşteaptă să mă pun din nou pe picioarele alea slăbănoage şi să jucăm fotbal împreună. Am rămas uimit de cât de maturi au fost.

Cei de la Psihiatrie m-au înscris în programul lor terapeutic pentru pacienţii externaţi, un program de care se ocupa un tip foarte franc pe nume Gregg*. Antipsihoticele aveau un efect sedativ, iar uneori mă simţeam ca şi cum aş păşi printr-un strat de răşină densă, dar aveam o stare ciudată de calm, o stare pe care n-o mai avusesem de luni întregi. Gregg mă ajuta să înţeleg ce mi se întâmplase şi mă învăţa cum să procedez, când mă panicam de la amintirea episodului psihotic (mi-a zis că nu ajută cu nimic dacă te gândeşti că ţi-ai „pierdut" minţile; nu ţi-ai pierdut nimic, toate sunt la locul lor, numai că s-au îmbolnăvit) şi cum să nu trăiesc cu frica aia că mi se poate întâmpla din nou. M-a încurajat să-mi revăd prietenii şi mi-a explicat despre cum mintea nu rămâne neschimbată, despre cum e posibil să îţi revii şi despre cum medicaţia a funcţionat şi va continua să funcţioneze, doar că trebuia să fiu realist şi să accept că sunt bolnav. Aveam nevoie doar de timp ca să mă vindec.

Publicitate

Acceptarea e cel mai greu lucru. Frustrarea este, după cum am aflat pe pielea mea, prea aproape de anxietate. În zilele când ieşeam la plimbare (maică-mea mă obliga să ies afară cu ea după-amiaza, cel puţin o oră, iar pe la jumătatea drumului mă lăsa pe cont propriu şi-mi dădea de făcut un lucru simplu, gen să cumpăr o cutie de lapte sau nişte unt) şi mă luau cu asalt amintirile, mă gândeam: „Futu-i gura mă-sii, de ce nu poţi să fii şi tu normal?" Trebuia să mă opresc, să trag aer în piept de câteva ori şi să-mi spun cu voce tare: „Sunt normal, doar că m-am îmbolnăvit şi am luat o pauză."

Citește și: Cum folosesc internetul persoanele cu schizofrenie

După vreo şase săptămâni de când am ieşit din spital, mi-am vizitat prietenii. Simţeam un oarecare disconfort, când televizorul era dat prea tare sau vorbeau mai mulţi în acelaşi timp, dar îi anunţam la timp când mă simţeam un pic ciudat. Nimeni nu se enerva. Nimeni nu mă compătimea, lucru care mi s-a părut minunat. Cred că dacă vreunul dintre ei s-ar fi îmbolnăvit, eu m-aş fi purtat cu ei ca o mamă hiper-grijulie şi i-aş fi întrebat constant dacă se simt bine.

După nici zece săptămâni, mă întorsesem la muncă, part-time. Şeful meu fusese extrem de înţelegător. Când am fost internat în spital, şeful a sunat-o pe mama să-i spună că jobul meu îmi e rezervat şi o să pot să-l reiau imediat ce o să mă simt în stare şi c-o să muncesc în ritmul meu. Prima dată când am auzit asta, m-am înfuriat: nu voiam să mă întorc la serviciu ca un fel de invalid. Aveam doar 25 de ani (mi-am serbat ziua de naştere într-o ceaţă indusă de medicamente, cu un maraton de sezoane din Friends), nu 60, şi voiam să fiu văzut la fel ca înainte, când urma să mă întorc. Mi-a trebuit o vreme ca să pot să iau empatia şi grija oamenilor drept asta şi nu ca pe-un fel de a mă subestima.

Publicitate

Reluarea serviciului a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. Faptul că aveam o rutină zilnică, persoane cu care să vorbesc şi sarcini practice de care să mă ocup a fost chiar terapeutic. Am avut zile în care mă simţeam înspăimântat, când îmi trebuiau vreo câteva ore să fac un duş şi să ies din casă, dar nimeni nu m-a pus la îndoială. L-am sunat pe Gregg de câteva ori de la depozit (uneori era ciudat să fiu în acelaşi loc unde mă desprinsesem de realitate cu ceva timp în urmă), dar el nu era mereu disponibil. Doar faptul că l-am sunat şi i-am lăsat un mesaj mă făcea să mă simt mai bine. Într-un final, Gregg mi-a zis că nu mai e nevoie să particip la programul de terapie şi că are încredere că acum mă pot descurca şi singur să-mi pun ordine în gânduri.

A trecut mai bine de-un an şi încă n-am recidivat. Cred că o să trebuiască să iau medicamente pentru mult timp de acum încolo, dar m-am împăcat cu gândul ăsta. Libidoul meu e cam redus (deşi încă mi se mai scoală) şi am pus câteva kilograme pe mine, dar ăsta e un preţ mic pe care-l plătesc pentru o minte limpede.

Am vrut să relatez povestea asta pentru că, până am devenit schizofrenic, cuvântul ăsta echivala cu o condamnare la moarte în mintea mea. Când auzi de schizofrenici, te gândeşti la oameni închişi în camere capitonate, care se balansează înainte şi înapoi către un viitor bidimensional împărţit în conversaţii înăbuşite de medicamente şi perne îmbibate cu bale. Îţi imaginezi un viitor dominat de vedenii şi voci care-ţi răsună în cap. Dar nu va fi cazul, dacă te tratezi cum trebuie. Cu tratamentul potrivit, în special dacă e aplicat în fazele timpurii, poţi să îţi revii destul de repede din schizofrenia acută, la fel cum poţi să-ţi revii şi din multe alte boli psihice.

Publicitate

Sunt realist în ce priveşte prognoza mea: s-ar putea să mă confrunt cu o recidivă cândva în viitor şi uneori asta mă deprimă, dar acum că ştiu că pot să-mi revin, e mai puţin înfricoşător. Muncesc, socializez, mă menţin în formă şi joc fotbal la fel ca acum un an. Am fost chiar şi în vacanţă. Nu prea sunt pregătit să mă mut din casa alor mei, dar asta cred că ţine mai mult de lene.

Cel mai util sfat pe care pot să-l transmit celor care încep să observe că au simptome psihologice pe care nu le-au mai întâlnit e să spună cuiva despre asta. Oricui. Vorbeşte, nu face din asta un secret. Bolile mintale nu sunt aşa diferite faţă de bolile fizice, ele doar implică un organ diferit: creierul. Nu-ţi face griji dacă e nevoie să ceri nişte zile libere sau să să-i spui şefului tău că nu te simţi bine, aşa cum am făcut eu. Acum că mă uit în urmă, halucinaţiile cu telefoanele invizibile care sunau în depozit ar fi trebuit să mă determine să spun cuiva despre asta, cât încă mai aveam tangenţe cu realitatea. Ruşinea nu-şi are rostul atunci când vine vorba de sănătatea noastră mintală, iar noi ar trebui să fim la fel de atenţi la simptomele fizice, cât şi la cele psihice. Modul în care am ales eu să procedez şi să ascund ce mi se întâmpla până şi de propria mamă nu-i deloc lăudabil

Dacă te simţi vreodată atipic, consultă-te cu medicul de familie. Cere o programare de urgenţă, dacă e nevoie. Chiar dacă sună prostesc sau ţi se pare că-i ceva trecător, cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci e să vorbeşti cu cineva despre starea ta. Eu am fost un caz de urgenţă şi, după cum ştim cu toţii, sistemul medical de stat din Marea Britanie e uimitor când vine vorba de urgenţe. Nu ştiu cum e pentru alţii care nu se prezintă la spital în starea în care m-am prezentat eu (am citit tot felul de poveşti de groază despre tratamente online ineficiente şi întârziate, iar iniţiativa recentă a lui Nick Clegg vizavi de tratamentele pentru boli mintale e binevenită), dar ştiu că să păstrezi în privinţa stării tale, e cel mai prost lucru pe care poţi să-l faci. Oamenii sunt mult mai înţelegători decât crezi tu că sunt.

Suntem în anul 2014. E vremea să nu mai privim bolile mintale ca pe un subiect tabu, ca pe ceva care ne va stigmatiza pe veci. Şi asta trebuie să pornească de la fiecare dintre noi.

*Numele au fost schimbate.

Traducere: Mihai Niţă

Urmărește VICE pe Facebook:

Citeşte mai multe despre schizofrenie:
Iarba nu cauzează schizofrenie, dar schizofrenicii o fumează mai des
Interviu cu un schizofrenic
La ce boli psihice eşti predispus ca nebun?