Cartea mea despre islam a devenit biblia bigoţilor

În toamna lui 2002, rupt de confuzia şi alienarea pe care Islamul şi ratările mele legate de el mi le-au provocat, am început să iau notiţe pentru romanul meu, The Taqwacores, în care mi-am vărsat fiecare nerv, fiecare durere de inimă şi fiecare căcat pe care îl aveam de spus şi am lăsat doar o urmă de speranţă pentru viaţa mea ca un musulman. Am ales să tratez această ficţiune despre experienţa mea islamică prin prisma muzicii punk rock, pentru că acolo găseam personaje care nu se fereau de nimic. Spiritul punk-ului mi s-a părut mereu unul care spune un mare „muie” religiei.

Imaginaţi-vă cele mai urâte şi bolnave lucruri pe care le-aţi putea spune despre islam, genul de lucruri care ar putea provoca revolte; punkerii mei fictivi le-au spus pe toate. După o lectură superficială modul în care l-a portretizat Salman Rushdie pe Mohamed e aproape un elogiu adus Profetului faţă de ce am făcut eu. Doar că eu l-am făcut un pic mai cool în acelaşi timp, cam cum făceau poeţii Zen versuri în care îl făceau pe Budha „un căcănar bătrân”. Era o blasfemie sinceră şi iubitoare. Cel puţin aşa credeam atunci.

Am publicat romanul prin 2003 singur şi a fost preluat de editură în 2004. Era imatur, prost-scris, dar a ajuns să fie publicat de multe edituri în şi mai multe limbi. A fost prezentat la cursuri din universităţi şi a fost subiectul a două filme. Influenţa cărții asupra pâlcurilor de tineri musulmani a fost documentată ca fiind nefastă.

În afară de experienţa ei cu cititorii musulmani, romanul meu a căpătat o a doua viaţă; s-a răspândit între non-musulmani. Majoritatea puteau relaţiona cu propriile lor experienţe spirituale prin cele ale personajelor – romanul meu de musulman confuz le vorbea creştinilor, evreilor şi hinduşilor confuzi. Totuşi a atras şi bigoţii care detestă islamul.

Într-un turneu de promovare a cărţii prin Germania, m-am trezit cu sute de oameni la o citire publică din romanul meu. În seara aia am stat pe o scenă luminată înconjurat de feţe albe în timp ce un actor german citea traducerea blasfemiilor mele. Nu vorbesc germana, dar ştiam pasajele citite. Personajul meu vorbea despre Mohamed. Marea de feţe albe râdea în hohote. Eu zâmbeam politicos. După eveniment au venit toţi să mă felicite.

Nu fiecare german non-musulman care mi-a citit cartea era un bigot, dar, pentru că numele meu era Muhammad, am transformat-o într-un spaţiu excelent pentru bigotism. E ok să spună orice despre Islam, atât timp cât e musulman, nu? E o industrie întreagă de musulmani care vând islamofobie non-musulmanilor. Fără să o realizez devenisem unul dintre ei.

La ultima citire din Berlin un bărbat mi-a spus că faptul că romanul meu a fost atât de bine recepţionat în Germania arată că nemţii au o mare toleranţă pentru islamici. I-am răspuns că romanul meu era plin de musulmani care beau, fumau, şi-o trăgeau, îşi abandonau comunitatea şi-l insultau pe profet; ea le oferea europenilor propria lor fantezie despre cum voiau ei să ajungă musulmanii. I-am spus tipului că, dacă germanii ar fi vrut să arate că sunt deschişi la minte, ar fi invitat musulmani mai greu de digerat la ei în societate. El n-a înţeles bine, dar mi-a sugerat că toţi musulmanii sunt antisemiţi, A spus asta în Germania fără să realizeze ironia. Apoi m-a întrebat dacă musulmanii ar putea să se „dez-arabizeze” destul încât să devină „moderni”. Se pare că nu vor mai exista arabi în viitor.

O emisiune TV a vrut să-mi ia un interviu într-un bar din Berlin sau Cologne – nu mai ţin minte care - şi producătorii nu voiau să accepte faptul că eu nu beau alcool. Mi-au spus de trei ori să ţin o băutură alcoolică în mână şi m-au întrebat, dacă nu vreau să ţin măcar un pahar de suc de portocale. Le-am zis că sunt de acord, dar la montaj au făcut să pară că beam un cocktail alcoolic.

Nu ştiu ce să mai fac cu romanul ăsta. Nu pot să mă dezic de el, pentru că a fost adevărat pentru mine când l-m scris şi tot îmi plac sentimentele din spatele lui, dacă nu şi argumentele din el. Dar cartea mă bântuie pe oriunde merg şi atrage ceea ce atrage. Oricum scriind The Taqwacoresam învăţat ceva despre islam, pentru că am întâlnit musulmani conservatori care tot m-au primit ca pe un frate, deşi o citiseră. La fel cum profetul Mohamed le arătase compasiune celor care aruncau cu gunoaie pe capul lui şi îl trata cu răbdare pe beduinul care se pişa în moschee, fraţii şi surorile mele s-au purtat frumos cu mine. Pace lor.

Michael Muhammad Knight (@MM_Knight) este autorul a opt cărţi inclusiv Journey to the End of Islam, o cronică a expediţiei lui spre Mecca.

Traducere: Mihai Popescu