FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Ce am învățat de la conferința națională de vomitat, din America

Vomitatul e o problemă mult mai complexă decât ce faci tu duminică dimineaţa după club.

de Benjamin Shapiro

29.11.13

Dr. James Lackner și doi subiecți supuși cercetării, foarte bolnavi la bordul Cometei Vomei de la NASA, o navă cu gravitație redusă care folosește zborul parabolic pentru a produce un mediu aproape lipsit de greutate. Fotografia oferită de Arhiva ASGOL

Ca mulți oameni trecuți de o anumită vârstă, nu mai sunt dezgustat de vomitat. Nu sunt mândru să o recunosc, dar, în anumite situații, vomit după ce mi-am intoxicat corpul cu prea mult alcool. Astfel, am dezvoltat o mulțime de tehnici care mă ajută să o fac fără prea mult disconfort. Uneori, când primele spasme de salivă ruginită curg prin gâtul meu, îmi place să pretind că sunt un dragon furios, care dă rapid din aripi pentru a umple un oraș de porțelan cu valuri biliare de vomă-foc. E destul de tare.

Publicitate

„Greața și vomitatul pot fi rezultatul a o mulțime de lucruri”, a zis Charles Horn, neurocercetător care se specializează în vărsături, termenul clinic pentru a da la boboci. „Dar realitatea e că, atunci când vomiți, te simți mai bine, aproape de fiecare dată.”

De fapt, vomitatul îi face pe unii să se simtă atât de bine încât și-au dedicat viața pentru a-l studia. Anul acesta, alături de un alt neurocercetător pe nume Bill Yates, Charles a fost gazda unei conferințe academice de două zile la Universitatea din Pittsburgh, cunoscută oficial sub numele Biologia și Controlul Greței și al Vomitatului 2013 sau, pe scurt, Conferința Internațională a Vomitatului. Au participat 62 de doctori proeminenți care au avut ca obiectiv să avanseze cercetarea asupra mecanismelor biologice, cauzatoare de greață și vomă. Scopul lor final este să răspundă la următoarea întrebare: De ce își varsă oamenii mațele și ce se poate face? Răspunsurile sunt mai complicate decât ați crede.

Când Charles a acceptat cererea mea de a face un reportaj despre conferință, abia am reușit să îmi rețin fericirea: sunt absolut fascinat de vomă. Există o licărire de cea mai rară puritate în actul vomitatului, o realitate alb-negru într-o lume grețoasă, gri (sau verde, depinde de ce elimini), amorfă. De exemplu, cea mai expresivă artă de pe planetă poate adesea să se simtă, să arate sau să sune ca voma. Gândiți-vă la Jackson Pollock sau punk rock, care sunt explozii automate de elemente parazit care anticipează o completare terapeutică. Descărcarea primală a unui patogen. Nimic rămas în afară de stomac și de bilă. Cu alte cuvinte, în ciuda dezavantajelor evidente, vomitatul este un mecanism de apărare relativ impresionant, reflexiv, evoluționar. Nu se putea să existe un loc mai bun în care să-i găsesc pe cei la fel ca mine. Din nefericire nu a fost doar distracție și subiecți de cercetare care să-și vâre degetele pe gât așa cum sperasem, dar tot am învățat ceva despre vomitat.

Publicitate

O „păpușă de vomă” din anii ’50, menită să calmeze greața atunci când simți că ai vrea să-ți verși mațele. Fotografie de Christian Storm

Am intrat cu ochii roșii la conferința de la şapte dimineața, după o noapte nedormită din vina mea. În seara de dinainte luasem autocarul din New York spre Pittsburgh, iar orașul m-a prins în brațele lui de bețivan imediat după ce am ajuns. Mi-era suficient de greață ca să fiu pe aceeași lungime de undă cu evenimentul.

Conferința s-a ținut la Clubul Universității, un centru social clasic ridicat în 1923, din piatră de var, cu încastrații florale, restaurat recent. Peste stradă, studenții se înghesuiau pe gazonul din fața Casei Memoriale a Soldaților și Marinarilor. Datorită cercetării mele, am recunoscut-o. Fusese cadrul pentru scena din fața judecătoriei Memphis-ului în Tăcerea Mieilor atunci când Dr. Hannibal Lecter taie fața unui polițai și o poartă pentru a evada din pușcărie. Cu adevărat demnă de vomă, mi-am zis.

Înaintea conferinței, am realizat că deși eram de acord cu vomitatul ca fenomen conceptual, nu aveam nicio idee despre ce presupunea vomitatul din punct de vedere științific. Înainte de călătoria spre Pittsburgh, avusesem o convorbire telefonică cu Charles pentru a mă familiariza cu cercetarea sa, care a fost stârnită de faptul că majoritatea animalelor de pe pământ sunt incapabile fizic să vomite. Le lipsesc conexiunile neurale pentru a sincroniza trunchiul creierului cu mușchii necesari în cazul vomitării. M-a lămurit la nivel rudimentar și a solidificat calitatea mea de novice într-ale vomitatului.

Publicitate

În timp ce dădeam pe gât niște gogoși și o cafea cu lapte la o conferință ținută într-o cameră de la parter, plină de bărbați cu ochelari, serviete și penare în buzunarele de la cămaşă, am realizat că, în afară de staff-ul administrativ și de câțiva oameni de la catering, eram singurul de acolo care nu era membru a vreunei instituții științifice. Prezența mea părea să îi enerveze. „Am auzit că VICE face multă muncă sub acoperire”, mi-a zis insinuant un cercetător. „De-asta ţi-ai băgat cămaşa-n pantaloni?” Mă întrebam ce se întâmpla dacă vomam pe pantofii lui. Va fi dezgustat sau va curăța repede voma mea proaspătă? Am realizat că probabil aș fi fost dat afară.

Mai târziu Dr. Yates, unul dintre co-fondatorii Conferinței Internaționale a Vomitatului, a ținut o prelegere intitulată „Integrarea semnelor vestibulare și gastrointestinale prin căile trunchiului cerebral care produc greața și vomitatul”. Atunci am aflat că vărsarea mâncării parțial digerate din stomac nu este decât o formă ciudată de a respira.

„Ceea ce se întâmplă este următorul lucru. Mușchiul scheletic se contractă și căile respiratorii normale din timpul respirației sunt întrerupte”, a declarat Bill. „În timpul respirației, îți contractezi diafragma. În timpul vomitatului, îți co-contractezi diafragma și mușchiul abdominal, strângând stomacul între cei doi mușchi.” Apoi, mușchii trec printr-o serie de co-contractări, cunoscute sub denumirea de râgâit. În cele din urmă, diafragma se oprește din contractări, ceea ce deblochează esofagul în timp ce mușchiul abdominal continuă să se contracte. Astfel, mâncarea e forțată să iasă din stomac pe gură. Respiratul este suspendat momentan printr-un proces numit apnee, care îți permite să elimini toate chestiile nasoale fără să te asfixiezi.

Publicitate

La o altă prelegere am fost surprins să aflu că oamenii sunt singura specie care poate să se forțeze să vomite. Anumite activități precum pedofilia sau incestul induc un simț de dezgust moral, și, dacă te gândești la ele profund, având în vedere propria ta viață și experiență, îți poți induce starea de greață. În lumea științifică legată de vomitat aceasta e cunoscută ca „vomitare conștientă” și este recomandată de anumiți yoghini care se referă la această componentă drept dhauti, purificarea esofagului și stomacului. Am încercat asta în cercetările mele preliminare pentru acest articol și am descoperit, spre amuzamentul meu, că puteam să mă determin să vomit atunci când mă concentram suficient la un scenariu grețos privind pisica mea preiubită, Niko.

Înainte de conferință, am avut și o convorbire pe Skype cu Dr. Val Curtis, directorul Centrului de Igienă de la Școala de Igienă și Medicină Tropicală din Londra. Își zice „dezgustologist”, ceea ce te face să înțelegi că știe meserie. Dr. Curtis mi-a zis că sentimentele de dezgust care duc la greață și vomitat sunt parte a unui sistem evoluat, adaptiv, legat de frica primară a morții. Motivele aversiunii datorate situațiilor nasoale sunt instinctuale, dacă nu primordiale. Conform lui Dr. Curtis, suntem toți copiii strămoșilor primitivi care „tindeau să evite fecalele, mucii și mâncarea urât-mirositoare. Ei erau mai sănătoși, se împerecheau mai des și, adesea, creșteau mai mulți copii. În consecință aveau mai mulți nepoți, iar aceștia, descendenții celor dezgustați, deveneau și mai dezgustabili. Și așa mai departe până la zilele prezentului când am apărut noi.”

Publicitate

Dr. Curtis spunea că dezgustul poate veni din orice, dar rădăcinile cauzei sunt de obicei reprezentate de evitarea reflexivă a unui parazit. Conform logicii ei: dacă păianjenii și gândacii te fac să vomiți, cauza posibilă ar fi că paraziții sunt purtători de boli. Dacă algele ți se par grețoase, motivul ar putea fi că ele sunt purtătoare de holeră. Biologii evoluționari se referă la asta ca la Teoria Evitării Paraziților. Conform acestei teorii, vomitatul este dezgustător pentru că este purtător de boli. Această teorie a fost întărită în luna iulie când Hunday Manor Country House Hotel de pe coasta vestică a Angliei a fost închis după ce a avut loc o epidemie generată de vomă.

Kimber MacGibbon și geneticianul Marlena Feijzo de la Fundația de Educație și Cercetare în Hipervărsături. Fotografie de Christian Storm

Și Dr. James Lackner a ținut o prelegere la conferință. Acest om și-a dedicat viața pentru a studia răul de mișcare. Și-a început prelegerea numită Condiții și medii care produc răul de mișcare. Singura glumă pe care am auzit-o în tot timpul petrecut acolo a fost: „Până acum”, spunea el, „toți cei de la această conferință vorbesc despre cum să tratezi greața și vomitatul. De-a lungul anilor, am făcut tot ce am putut pentru a le provoca oamenilor greaţă.”

Pentru a înțelege mai bine răul de mișcare, Dr. Lackner face teste parabolice pe celebra Cometă a Vomei. Filmează subiecți cum sunt aruncaţi într-o parabolă și, apoi, într-o stare de cădere liberă la o viteză ce sfidează gravitatea de două G-uri. Invariabil, asta produce o dereglare neurologică numită sindromul sopit. Când oamenii sunt expuși la crize prelungite de mișcare, sindromul lovește și ei încep să simtă somnolență, oboseală, lipsă de inițiativă, plictiseală și, în final, apatie totală.

Publicitate

A zis grupului că „nu toată voma se produce egal. Am băgat oameni într-un aparat de rău de mișcare, și până să ajungă la velocitate constantă unul a țipat ‚Stop! Trebuie să vomit.’ Îl oprești, vomită și spune ‚OK, sunt gata’ și poate să continue timp de o oră. Următoarea persoană vomită și se oprește. Apoi, vomită din nou. Poate să vomite de 15 ori într-o oră.”

Deși pare stupidă, munca lui Dr. Lackner ne ajută să înțelegem mai bine multe îngrijorări logistice și biologice legate de cosmonautică. Asta e important atunci când îți aduci aminte de James Hansen, fostul șef de la Institutul Goddard pentru Studii Spațiale de la NASA, care spunea că dacă nu reducem emisiile de combustibili fosili rapid, generațiile viitoare se vor confrunta cu o situație pe care nu vor putea să o rezolve. E timpul să ne dăm seama cum să vomităm prin galaxie în cazul în care vom transforma Terra într-o rocă nelocuibilă.

Nimeni nu înțelege voma mai bine ca viitoarele mame, ceea ce s-ar datora faptului că mai mult de jumătate din ele mănâncă și vomită o bună bucată din sarcina lor. Acesta e un alt truc util pe care oamenii l-au dezvoltat pentru a proteja fetușii de toxinele care intră în corpurile mamelor lor.

Conform lui Kimber MacGibbon și lui Ann Marie King de la Fundația de Educație și Cercetare în Hipervărsături, care au avut o masă mică aranjată la conferință, cel puțin 2% din femeile americane însărcinate suferă de o boală serioasă numită hipervărsături de gravide (HG) care abia dacă e studiată și înțeleasă. E practic o formă extremă de grețuri matinale, și a primit o doză rară de atenție publică anul trecut când Kate Middleton, Ducesa de York, a fost diagnosticată cu ea în timpul sarcinii cu Prințul George.

Publicitate

HG e ca și când ai avea o răceală la stomac timp de șase luni în timp ce simultan încerci să crești un copil în uterul tău. Femeile cu HG vomită cam de 50-60 de ori pe zi cam șase luni din sarcină. Asta cauzează o serie de complicații, inclusiv deshidratare severă, deficiențe nutriționale, dezechilibre metaforice și pierderea a 5-10% din greutatea corpului pe timp de sarcină. Este recunoscut că Charlotte Bronte și copilul ei nenăscut au murit din cauza acestei boli. În 1855, în primele stadii ale sarcinii, Charlotte nu se simțea bine. Fusese atacată de „senzații de greață perceptuală și de stări de amețeală ce reapăreau.”

Pentru fiecare femeie diagnosticată cu HG, mii sunt nediagnosticate sau diagnosticare greșit, iar boala în sine este surprinzător de controversată. Când am întrebat-o pe Kimber cum o boală oribil de debilitantă poate fi controversată, mi-a zis categoric: „Pentru că are legătură cu femeile.”

La fel cum medicii ezită să diagnosticheze și să trateze femei însărcinate în general, și industria farmaceutică este prea timidă să ofere fonduri pentru cercetarea de prevenire a HG-ului. Se tem de procese ca cele din anii `50 când peste 10 000 de copii din 46 de țări s-au născut cu boli oribile după ce mamelor lor li s-a prescris Thalidomide pentru a preveni grețurile din timpul sarcinii. În schimb, a zis Kimber, doctorii sunt exasperați de pacienții hiperermetici, care dau vina pe ei pentru boala lor de parcă asta ar fi o respingere subconștientă a sarcinii.

Publicitate

Emblema oficială a Programului NASA de Gravitaţie Redusă oferită participanților care încheie zborul parabolic. Conține un Snoopy bolnav cu o pungă de vomitat. Fotografia oferită de Arhiva AGSOL

Conferința Internațională a Vomitatului s-a închis cu o sesiune de întrebări și răspunsuri. Mai mulți doctori și cercetători aflați în spatele microfoanelor s-au felicitat reciproc și au cules cercetările și concluziile celorlalți. E important să ții minte că majoritatea participanților erau din domenii diferite, și e greu să contrazici pe cineva care prefațează o întrebare despre vomitatul preclinic cu „am studiat vomitatul preclinic mai bine de 20 de ani.”

Dacă această conferință nu a demonstrat nimic altceva, este aceea că vomitatul este greșit înțeles la scară largă, deși o facem tot timpul. Anumite întrebări persistă: Unde începe greața și se termină vomitatul? Este greața pe care o simți în Cometa Vomei diferită de cea pe care o simți după chimioterapie sau după ce ai băut câteva rânduri de Olde English? Nimeni nu mi-a putut da un răspuns clar dacă greața ar trebui să fie considerată o stare separată de actul vomitatului.

În timp ce plecam de la Clubul Universității, am realizat că mă gândisem la vomitat timp de două zile fără oprire. În afară de Dr. Lackner, nu a existat vreo glumă care să relaxeze atmosfera. Și nu am apucat să le spun povestea mea despre acea zi în care am vomitat peste un gard viu sau să le zic cum prietenul meu Chris a dat la boboci pe un toaster. Și e OK, pentru că, sincer, am învățat că vomitatul nu e ceva despre care să râzi. Deloc. Doctorii de la Conferința Internațională a Vomitatului aveau o privire tristă, de parcă specializarea lor va fi mereu neînțeleasă, minimizată, ignorată și ridiculizată de opinia publică. E o lume a vomei largă, ascunsă pe care majoritatea nu o va explora, una pe care am decis că e OK să o las experților, mai ales pentu că a-ți vărsa mațele e dezgustător și am învățat tot ce trebuia să știu despre știința vomitatului.

Traducere: Alexandra Medaru

Mai citește despre conferințe:

La forumul de securitate de la Kiev s-a dezbătut viitorul Ucrainei
Portretele hackerilor
Am fost la întâlnirea consumatorilor de droguri hardcore, la un hotel de patru stele din Lituania

Tagged:medicinaVice Blogsiłavomaconferintagreatavarsaturidat la boboci

FYI.

This story is over 5 years old.

Ce am învățat de la conferința națională de vomitat, din America

VICII x DELICII