Cum arată camerele refugiaților care trăiesc ca sardinele în Germania

Haidar așteaptă de șase luni într-o cabină de 25 de metri pătrați pe care-o împarte cu alți trei oameni. E printre norocoși, alții împart același spațiu cu alți 11 oameni, în timp ce alte cabine au doar 12 metri pătrați. Așa arată tabăra de refugiați din incinta aeroportului Tempelhof din Berlin. Clădirea, construită în 1927, dar extinsă masiv de naziști în anii '30, e celebră pentru designul arhitectonic ușor de recunoscut, dimensiunile uriașe și rolul de colac de salvare pentru populația din Berlinul de vest, în timpul Blocadei Berlinului. Azi adăpostește 1 300 de refugiați (conform organizației Tamaja, care se ocupă cu găsirea de adăposturi pentru refugiați și conduce tabăra din Tempelhof). Refugiații de-acolo așteaptă să primească locuințe mai stabile și să fie integrați în societate. E cea mai mare tabără de refugiați din Germania și, teoretic, oamenii n-ar trebui să fie cazați în adăposturile astea temporare mai mult de șase săptămâni. Cu toate astea, din cauza lipsei de locuințe care să le ofere un nivel mai ridicat de trai în oraș, mulți dintre cei cu care am vorbit sunt acolo de șase luni deja.

Înăuntru e cald și tai aerul cu cuțitul, iar paznicii ne țin atent sub observație, postați la toate ieșirile, în timp ce ne plimbăm pe coridoarele dintre cabine. Trecem pe lângă îngrijitori care adună rufe și copii care se joacă. Deși au un acoperiș enorm deasupra capului, primesc trei mese pe zi și au la dispoziție utilități la un nivel rezonabil, lipsa de spațiu și de integrare în societate pare să provoace nesiguranță printre cei care locuiesc aici. Am vrut să ofer acces la felul în care arată camerele astea pe dinăuntru (sau, după numele lor mai trist, dat de locatarii lor, „cutiile"). Am vrut și să ofer o privire nemaivăzută până acum, intimă, asupra a cum ar fi să locuiești în așa niște condiții speciale.

Sunt la Tempelhof din noiembrie 2015. Locuiesc aici cu doi prieteni din Bagdad. Noi suntem un caz foarte fericit, pentru că stăm doar trei într-o „cutie" din asta. Alții stau mai mulți. Deci nu prea am de ce să mă plâng. Numai că tot „cutie" îi zice. Principala diferență între felul în care locuiesc aici și cum locuiam la mine acasă e că la Bagdad, în casa mea, e că mă simțeam foarte-n largul meu. Acolo, cum ieșeam din spațiul în care locuiam, nu mă mai simțeam în siguranță. Aici e fix pe dos: în spațiul în care locuiesc nu mă simt în largul meu, dar când ies afară, mă simt mai în siguranță.

Am venit direct aici, la Tempelhof. Au trecut doar vreo patru luni de când suntem aici. Habar n-am ce-o să se-ntâmple mai departe, sau cât o să locuiesc aici. Moralul mi se duce pe zi ce trece. Nu ni se dă nimic de veste despre ce ne-așteaptă și nu-mi convine cum se poartă unii pe-aici. Azi-dimineață am avut o mare problemă cu unii dintre tipii de la pază. Mai avem și probleme cu integrarea, nu ni s-a zis nimic despre cursuri de integrare. Locuiesc în cabină cu alte două familii, în total suntem 12 oameni. Trebuie să mă-nțeleg cu ei, n-am de ales.

Locuim la Tempelhof de șase luni și jumătate. Eu nici nu simt că trăiesc. Frații noștri se luptă în Siria și noi ne luptăm aici. Cel mai greu e cu spațiul în care locuim și cum se poartă lumea cu noi. Suntem tratați ca refugiați, nu ca ființe umane de bună credință. Partea bună e că am devenit imuni la condițiile de trai de căcat. Noi, ăștia opt care împărțim camera, ne-am cunoscut în drum spre Germania. Toată lumea îi zice „cutie", tu cum crezi că te simți când stai în așa un spațiu? Nu putem să ne-aducem în clădire mâncare sau lapte cumpărate de noi. Am crezut că o țară ca Germania o să ne ofere spații mai bune de locuit și de-aia am riscat să venim aici.

Sunt la Tempelhof de cinci luni și jumătate. Locuiesc cu sora și cu unchiul meu și mai stă cu noi încă un tip din Damasc. După părerea mea, condițiile de trai de-aici sunt foarte rele și nu cred că e sănătos să stai în așa un spațiu restrâns cu atât de mulți oameni. Dar avem un grup de prieteni buni, majoritatea din Siria și din Palestina, și mai avem și niște prieteni care stau în afara taberei, așa că mergem din când în când s-o ardem la ei. Diferența dintre casele în care stau prietenii mei și condițiile de-aici e enormă. La ei e mult mai curat, au curent electric, au un frigider în care să țină mâncare și băutură, au gaze să gătească. Cred că e destul de nedrept cum îi aleg pe oamenii care se mută la case. Au fost unii care au ajuns aici după noi și au plecat înaintea noastră. Ne zic că familiile ar trebui să plece primele, dar eu zic că și noi suntem o familie, eu cu soră-mea și cu unchi-miu. Sufletul meu nu e fericit, dar mă srăduiesc să zâmbesc.

Sunt aici de șase luni, cu vărul meu de 12 ani. Eu eram la master, la economia agriculturii, în Siria, când am plecat. Locuiam într-o zonă controlată de miliții, unde guvernul pur și simplu nu există. Am văzut multă violență și ne facem griji să nu fi fost prea traumatizat. El e mic și-i e mai ușor să se descurce cu atât de puțin spațiu, dar îi e foarte dor de părinți și de legătura pe care-o avea cu locurile de-acasă. Eu nu-i cunoșteam dinainte pe oamenii cu care locuiesc aici acum, chiar dacă suntem din același oraș. În curând o să-ncep cursurile la Universitatea Tehnică din Berlin și-mi fac griji că nu știu unde-o să învăț când încep. O să am nevoie de un loc al meu și de intimitate. Nu știu cum o să fac față.

Locuiesc aici de patru luni, cu soțul și cei patru copii ai noștri. E foarte greu aici, probabil cel mai greu ne e cu nivelul de zgomot. Fiica mea are o boală mintală și când e zgomot îi e și mai rău. Copiii mei n-au cum să-nvețe aici când vin de la școală, dar învață germană și mă bucur mult pentru ei. Fiul meu nu vrea niciodată să iasă la joacă, trebuie să-l oblig eu. Îi e greu să se apropie de ceilalți copii și să-și facă prieteni aici. Visul meu e să-mi văd copiii că învață aici și-și împlinesc visele.

Sunt aici la Tempelhof și în Germania din octombrie 2015. Stau cu șapte alți oameni pe care i-am cunoscut aici și ne-nțelegem foarte bine. Ca bărbat singur, e ok, pot să locuiesc aici. Dar dacă eram însurat sau aveam familie, le-aș fi zis să nu vină aici, pentru că nu sunt bune condițiile de trai. Suntem oameni băgați în cutii, într-un fel e ca și cum am face armata. Mâncarea nu e bună, dar cei mai mulți am făcut armata, deci suntem obișnuiți. Deși veceurile erau mai curate în armată. La 6 dimineața aprind luminile și la 10 seara le sting din nou. Și dacă întârzii la masă, nu mai mănânci.

Noi ne-am cunoscut la Tempelhof și stăm toți șase în camera asta. Ne înțelegem foarte bine, dar câteodată n-ai deloc intimitate. Totuși, parcă suntem o mare familie, ceea ce e frumos. Încercăm din toate puterile să ne integrăm cu oamenii din afara taberei de aici, și fete și băieți, și le suntem foarte recunoscători pentru ospitalitate. Dar simțim și că sunt un pic reticenți față de noi. Noi credem că în mod special din cauza fricii. De Crăciun mergeam destul de des în Alexanderplatz și, la un moment dat, eu cu un prieten vorbeam tare. Erau două fete în fața noastră care, la un moment dat, s-au întors, s-au uitat la noi, și-au ascuns gențile și-au început să meargă mai repede.

Sunt la Tempelhof de șase luni. Suntem patru care stăm aici. Eu vin dintr-o familie din clasa de mijloc superioară din Irak și când am auzit de oportunitățile din Germania nu m-am așteptat să fie așa. Condițiile de trai de-aici nici nu se compară cu felul în care trăiam înainte. Mi-ar plăcea să mă întorc acasă, dar, pe zi ce trece, situația din Irak e din ce în ce mai nasoală, deci, momentan, trebuie să fac față la ce aici. Cred că peste doi ani tot aici, la Tempelhof, o să locuiesc. Și ca german e greu să-ți găsești locuință la Berlin, darămite pentru noi. Totuși, totul ține de cum te raportezi la condițiile astea de viață. Eu văd „cutia" asta ca o cameră de lectură, ca o bibliotecă.

Suntem aici de șase luni și eram prieteni din Eritrea, am venit aici împreună. Suntem patru care stăm aici, toți din Eritrea. Noi suntem creștini, dar majoritatea de-aici din tabără sunt musulmani. Însă nu sunt probleme. Ne-ar plăcea, doar, să ne găsim ceva de lucru aici în Germania și ne-am mulțumi cu absolut orice.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre refugiați:
Iarna Arabă: Purgatoriul refugiaților sirieni în Liban
Călătoria unei familii de refugiați, din iadul din Siria, spre Germania
Refugiaţii sirieni transformă o tabără de corturi şi containere într-un oraş viu