Cei mai grozavi dictatori

Nu e ușor să fii dictator. Pun pariu că în zilele lor proaste și cei mai faimoși dictatori și-ar da viețile luxoase, cu privilegii la grădini cu palmieri și locuri în primul rând la camera de tortură, pe o viață liniștită în care să vorbească la telefon cu pensionari din Grantham despre cum ar putea să economisească câte 150 de lire sterline pe an, dacă-și schimbă opțiunile premium. Adică pe un loc de muncă de la nouă la cinci. Dictatura e o treabă care te ține ocupat 24/7. Să nu știi de unde provine următoarea ruladă de somon otrăvită, să trebuiască să-ți re-plantezi mereu iarba din fața palatului prezidențial după ce rivalii își parchează tancurile pe peluza ta? Te-ngropi în griji. Faptul că genul ăsta de oameni se luptă infatigabil pentru binele supușilor lor e un lucru care ar trebui să ne inspire.

Săptămâna trecută Foreign Policy Magazine a publicat echivalentul listei celor mai bogați oameni întocmit de Forbes – un countdown al celor mai grozavi 23 de dictatori din lume. Însă, pe lângă toate numele evidente, toți Mugabezii, Jong-Ilșii și Gaddafii, se află câteva nume care nu sunt atât de cunoscute. Personaje ca Gurbanguly Berdimuhamedov din Turkmenistan. Aleksandr Lukashenk din Belarus. Paul Biya din Camerun. Personaje care s-au luptat la fel de mult ca alții pentru dreptul de-a interzice alte partide politice din țările lor. Asemeni marilor atleți osândiți să joace pentru echipe de fotbal din serii secundare, ei n-au avut niciodată șansa să ajungă pe prima pagină a ziarelor pentru că țările pe care le conduc sunt pur și simplu prea minuscule, prea obscure, prea redundante din punct de vedere geopolitic ca să conteze.

Și ei merită să ajungă sub lumina reflectoarelor. Și cum legendarul dictator al anilor '80, Manuel Noriega, ajunge să fie judecat la Paris într-un final, noi îi salutăm pe-ăia micii de stau în umbra lumii autocrate…

În 1979, cei care mai rămăseseră în viață în Guineea Ecuatorială au respirat ușurați când au aflat că au scăpat, într-un final, de sub robia nenorocitului de Francisco Macias Nguema. După ce a omorât o treime de populație, câștigând astfel renumele de „Dachau al Africii" pentru țara sa, după ce a scos termenul de "intelectual" în afara legii, după ce a distrus toate ambarcațiunile (pescuitul a fost interzis) și după ce a redus întreg sistemul de învățământ al țării la a-i pune pe copii să-i elogieze numele timp de opt ore pe zi, era evident că Mbasogo nu avea cum să pară mai dictatorial de-atât de la distanță, indiferent de cum l-ai fi privit.Era practic imposibil să facă și mai mult rău. Lucru care s-a dovedit a fi adevărat. Și just.

De fapt, în cei 30 de ani de când e la putere, Mbasogo n-a omorât la fel de mulți oameni ca și Nguema, dar își rezervă acest drept. În iulie 2003, radioul de stat l-a declarat pe Obiang ca fiind o zeitate care „se află în contact permanent cu Atotputernicul" și care "are drept asupra vieții fără ca cineva să-l tragă la răspundere și fără să ajungă în iad". De asemenea, el a încurajat zvonuri legate de canibalism pentru a spori sentimentul general de frică provocat de prezidenție.

E scump să fii zeu. Așa se face că în același an Obiang a ținut un discurs prin care a decretat că „se simte îndreptățit să preia controlul total al trezoreriei naționale pentru a preveni ca funcționarii publici să fie tentați de a se angaja în practici corupte." Așadar, prima sa grijă în afaceri a fost să depună jumătate de miliard de dolari în conturile private ale familiei, deținute de banca americană Riggs (care au fost brusc amendată cu 16 milioane de dolari de către guvernul federal pentru etica neîngrijită). Motivul pentru care el s-a simțit atât de încurajat în acel an a fost probabil pentru că avea tot suportul poporului, primind 97% din voturi la alegerile din 2002.

În decembrie 2008 doi cetățeni britanici, David Fulton, de 60 de ani, fost conducător de armată, și soția sa, Fiona, au trimis un email obișnuit prietenilor de acasă de Crăciun, spunându-le câte ceva despre viața lor în Gambia. Menționau, în trecere, că guvernul nu pare să se ocupe cu mare lucru. Aparent guvernul se ocupa cu suficient de multe lucruri: această corespondență a fost interceptată și, în curând, cei doi s-au trezit servind o sentință de un an de muncă silnică pentru actul lor de răzvrătire. Ca în orice mare proces, în instanță s-au emis o grămadă de scuze grețoase față de președinte.

De când a venit Jammeh la putere în 1994, dizidența din Gambia a fost drastic înăbușită. Însă fostul lider militar s-a dovedit a fi eficient în combaterea homosexualitatea, în mod particular. În mai 2008, Jammeh le-a spus homosexualilor țării sale că-i va decapita până la ultimul care mai rămâne în Gambia, promițând să facă curățenie ajutat de o legislație "mai strictă decât cea din Iran". Apoi le-a dat tuturor celor vizați un ultimatum să părăsească țara, ordonând ca orice hotel sau alt loc care va caza vreun homosexual să fie închis numaidecât.

Atunci când nu își salvează națiunea de la plaga homosexuală, Jammeh își petrece timpul lovind în medicină. În 2007, el a anunțat că e capabil să vindece SIDA cu plante și s-a pus să-și trateze poporul încântat de infuziile sale. Odată ce-a vindecat cu succes SIDA, până-n luna august a aceluiași an era gata-gata să scoată din mânecă o singură doză de infuzie pe bază de plante cu care să vindece hipertensiunea arterială.

Drepturi pentru femei, campanii de vaccinare, impozitarea funcționarilor publici pentru a oferi fonduri proiectelor de dezvoltare socială, plantarea a zece milioane de copaci pentru a opri avansarea deșertului Sahara: Thomas Sankara a fost omul care a crezut în tot ce poate fi mai bun pentru umanitate. Numit și „cel mai sărac președinte al lumii", el disprețuia luxul, ducându-și traiul pe un salariu de 450 de dolari pe lună. A vândut flota de Mercedes-uri a guvenului și a interzis aerul condiționat în biroul personal pentru că era un lux pe care marea majoritate a oamenilor din Burkina Faso nu și l-ar fi putut permite. Evident, a rezistat puțin la conducere…

Patru ani mai târziu Sankara a fost împușcat de către acoliții celui mai bun prieten al său de odinioară, Blaise Compaoré, și aruncat într-o groapă oarecare. Mii de oameni de rând și-au petrecut zile la rând pelegrindându-se pe lângă mica moviliță în jurul căruia au depus mici tributuri. Compaoré a explicat cum că această crimă ar fi fost un accident. N-a existat nici urmă de accident în faptul că a abrogat marea majoritate a reformelor lui Sankara în curând, smântânind milioane de dolari în propria-i oală și schimbând constituția în așa fel încât să-și atribuie o putere prezidențială nelimitată. Ca atare se află și azi în aceeași poziție. Ca dictator, el e mediocru. Îi lipsește pănașul sadic pe care mulți dintre vecinii lui mai inventivi îl au. Dar cu siguranță merită un milion de puncte pentru că a reușit să căsăpească cea mai mare speranță a Africii de la Nelson Mandela încoace, nu?

„O școală publică tradițională renumită, aplasată într-un stabiliment încântător," este descrierea pe care Good Schools Guide o face colegiului Sherborne. "Aceasta oferă un mediu de studiu revigorant, profund intelectual și multi-fațetat". Probabil că numele regelui Mswati III, fost elev al colegiului, se află gravat pe un perete onorific de desupra vreunui gimnaziu îndepărtat. Asemenea celor mai grozavi dictatori, el a fost educat în spirit britanic. Se pare că biologia era unul din cursurile opționale de la Sherborne, pentru că în 2000 tânărul rege a anunțat într-o dezbatere parlamentară că cei care suferă de SIDA (cam o treime din populația Swazilandului) ar trebui să fie "sterilizați și marcați". Nu la mult timp după aceea, el a invocat un ceremonie antică, interzicând femeilor de sub 50 de ani din regat sexul pe o perioadă de cinci ani. De fapt, "dezbaterea parlamentară" și-a întins puțin coarzile, pentru că Mswati este, desigur, un monarh absolut. Totuși mai există un fel de ansamblu de conducători publici care încă mai poartă dezbateri.

Cu siguranță, „absolut" este termenul care descrie drepturile regelui. În 2002, a atras critici moderate asupra sa pentru faptul de a-și fi răpit viitoarea mireasă. Zena Mahlangu, elevă de liceu, a fost făcută pachet în timp ce se-ntorcea acasă de la școală, dusă la kraal-ul roial, unde i s-a menționat că urma să devină cea de-a zecea nevastă a lui Mswati, în timp ce mama ei o căuta în zadar pe străzi. De atunci alte patru neveste au fost adăugate la harem (vreo trei l-au părăsit, refugiindu-se în Africa de Sud). Deși cu marea majoritate se căsătorește când ele au între 12 și 16 ani, Mswanti mai are mult până să calce pe urmele tatălui său, răposatul Sobhuza II, despre care, până la vârsta de 70 de ani când a murit, se estima că ar fi dat naștere la nu mai puțin de 1000 de nepoți.

Cu toate acestea, tipul e cel puțin capabil să accepte puțină critică. Când a cumpărat un automobil Maybach de jumătate de million de dolari într-o țară în care 70% din populație trăiește cu mai puțin de un dolar pe zi, atenția pe care a primit-o din partea presei internaționale l-a condus spre a lua decizia decentă de a interzice toate pozele făcute cortegiului său de automobile.

Traducere : Iris Opriş

Urmărește VICE pe Facebook:

Vezi și:
Poeziile celor mai mari dictatori din lume
O pulă pentru dictatură