Cine naibii a câştigat Tour de France în toţi anii ăştia?

În vara lui 2005 eu trăgeam frenetic poze pe Champs Élysées cu Lance Armstrong când urca pe podiumul învingătorilor. Texanul tocmai îşi luase al şaptelea şi ultimul titlul la Tour de France, devenind cel mai mare campion al tuturor timpurilor la ciclism.  Acum mi se spune că momentul ăsta nu s-a întâmplat niciodată. Ce dacă ţin acum în mână o poză în care Lance se holbează la mine cu premiul în mână? Probabil ochii îmi joacă feste, pentru că joi am văzut clar cum cei de la Agenţia Americană Antidoping i-au luat lui Armstrong toate titlurile şi a primit o interdicţie pe viaţă de a mai participa la Tour de France. Păi atunci care e campionul pe care ar fi trebuit să-l văd în toate acele ocazii când a câştigat Lance cursa?

Ar trebui să fie destul de uşor să-i ridice pe cei care au luat locul doi la stadiul de campioni, să le înmâneze trofeele şi să schimbe registrele, nu? Din păcate în ciclism e destul de greu să gaseşti un sportiv cu sângele curat.

Să începem cu o lecţie de istorie. Armstrong nu numai că a supravieţuit cancerului, dar a trecut şi prin cel mai mare scandal legat de dopare din istoria ciclismului. Totul a început prin 1998 cu scandalul Festina, când nişte poliţişti au găsit tone de steroizi legali în maşina maseuzei lui Festina, inclusiv 250 de sticluţe de EPO (un drog care ajută sângele oxigenat să ajungă la muşchi) şi o tonă de amfetamine. Aşa că l-au băgat la pârnaie pentru câteva săptămâni şi au început verificările asupra evenimentului. Şeful echipei le-a spus în cele din urmă poliţiştilor ceea ce era evident – Festina se dopa – aşa că el a fost dat afară din Tour de France. Participanţii s-au înfuriat atât de tare după acestă decizie încât au blocat turul timp de două ore cu un protest. O etapă întreagă a turului a fost anulată din cauza protestelor. A fost un dezastru.

Apoi, cum Babe Ruth a salvat baseball-ul după scandalul Red Sox, Lance a salvat ciclismul. Povestea e irezistibilă. Cancer, patul de moarte, chimoterapie, tumoare de creier, amputarea unui coi şi victoria într-una dintre cele mai grele probe ale sportului. Un american a salvat sportul de francezii dopaţi şi de europenii fătălăi cu picioarele epilate. Ne-a plăcut mult. Armstrong şi-a dat sufletul p-acolo şi a făcut-o timp de şapte ani consecutiv.

Când am auzit ştirea cu interdicţia lui pe viaţă mi s-a părut ironic ca omul care a salvat Tour de France dintr-unul din cele mai grave  scandaluri de doping din istoria sportului va fi doborât tot de un scandal cu droguri. Apoi mi-am revenit. Să zici că e „ironic” să se dopeze un ciclist, e ca şi cum ai zice că e „ironic” că politicienii vorbesc cu oamenii de afaceri. Toţi cicliştii se dopează. Ceea ce ne face întrebarea iniţială una dificilă: Cui îi revin titlurile de campion la Tour de France din 1999 până în 2005?

Să începem cu 99. Căutăm un ciclist care să nu se dopeze. Nu vrem să dăm trofeul aiurea şi pe urmă să-l retragem imediat cum am făcut cu Lance. În 1999 n-ar trebui să fie drogaţi, pentru că tocmai trecuseră printr-un scandal cu droguri prin 98 cu campionul Marco Pantani care a fost suspendat (a murit la câţiva ani după aceea de la o supradoză de cocaină şi noi căutăm campioni vii ca să le putem face parade – suntem prea optimişti).

Se pare că Alexandru Zülle este campionul nostru din 1999! Dar stai. Ciclistul elveţian a făcut parte din echipa lui Festina şi a fost dat afară din tur cu un an înainte. El a recunoscut că s-a dopat şi a ieşit şi pozitiv la teste. Deci Zülle e şi el eliminat. Bun atunci mergem mai departe la Fernando Escartin, totuşi şi el a fost turnat de un fost coleg prin 2004 pentru consum de steroizi, deci mergem mai departe. Ar mai fi tipul care luase locul patru, Laurent Dufaux, dar, la fel ca Zülle, a făcut parte din echipa lui Festina. Ángel Casero, cel care a ieşit pe locul cinci a fost implicat în Operacion Puerto, o anchetă importantă a Poliţiei spaniole care l-a arestat pe doctorul Eufemio Fuentes, care a produs stimulenţi chimic pentru foarte mulţi ciclişti. Abraham Olano a terminat după Casero, dar şi el a fost un client satisfăcut al doctorului italian Michele Ferrari (cel la care mergea şi Armstrong), care are interdicţie permanentă de a mai lucra cu sportivii de la Agenţia Americană Antidoping, pentru că le vinde droguri. Din documentarea mea rezultă că singurul din 199 care ar putea să fie campion e Danielle Nardello, cel care a luat locul opt. Cineva ar trebui să-i spună asta.

Of, ce obositor e. Hai să încercăm din 2000. Atunci a fost lupta între campionul din 1997, Jan Ullrich, şi Lance. Pe vremea aceea se credea că Ullrich şi nu Lance va domina acest sport şi-i va depăşi recordul legendarului Miguel Indurain, care a câştigat de cinci ori consecutiv Tour de France prin anii 90. Ullrich avea constituţia aia de războinic neamţ, un ciclist rapid cu o falcă bine cizelată şi ochelari de soare mai potriviţi pentru discotecă, decât pentru sport de performanţă. Evident şi el a primit interdicţie pentru dopare. A fost suspendat şase luni pentru amfetaminele descoperite în sângele lui la controlul medical, dar s-a apărat spunând că era de la ecstasy-ul consumat în club. A fost implicat şi în Operacion Puerto alături de Joseba Beloki, cel care a luat locul trei în acel an. Deşi Beloki a fost achitat de tribunal, la fel s-a întâmplat şi cu alţi ciclişti care au avut rezultate pozitive la testul antidoping, aşa că hai să fim precauţi şi să nu-l încoronăm. Locul patru: Christophe Moreau? Încă unul implicat în scandalul Festina care a fost prins cu stimulenţi în sânge. Următorul: Roberto Heras? Găsit în 2005 cu EPO în sânge. Richard Virenque? Scandalul Festina. Santiago Botero? Operacion Puerto. Oricum l-am descalificat în paragraful de dinainte. Francisco Mancebo? Puerto iar. Daniele Nardello? Avem un câştigător! Nardello a luat al doilea titlu!

Sincer, dacă am trece prin toate titlurile lui Lance situaţia ar fi aproape identică cu cea din anii prezentaţi până acum. De la transfuzii de sânge ilegale la EPO şi de la steorizi la amfetamine e clar că primii zece din toate campionatele câştigate de Armstrong sunt cumva legaţi cu doparea. A şi uite un argument interesant, Armstrong nu a picat niciun test antidoping până acum – hai să-l lăsăm să-şi păstreze trofeele (el tot susţine că n-a folosit droguri, deşi a renunţat la proces).

Problema principală e că el chiar a picat un test. Mai exact, în 1999 a luat un corticosteroid pentru care nu avea o exempţie terapeutică (un fel de scutire de la medic). Opinia generală este că Lance şi-a luat scutirea după ce a luat steroidul cu care şi-a tratata zona inghinală şi a pus o dată falsă pe ea pentru a-şi continua victoriile în Tour de France. Dar asta nu e singura lui greşeală. Un reportaj de la emisiunea 60 Minutes a arătat că Lance a ieşit pozitiv cu EPO după un test antidoping, dar autorităţile din ciclism au ascuns rezultatul. Informaţiile vin de la fostul coleg al lui Armstrong, Tyler Hamilton – care a trebuit să renunţe la medalia sa de aur de la Jocurile Olimpice din 2004 din cauza drogurilor. E incredibil, nu?

De ce ar fi întors capul autorităţile din ciclism faţă de testele lui Lance? Păi era sfârşitul anilor 90, în care toţi statisticienii mozoleau datele ca să iasă totul frumos şi nimănui nu-i plăceau ştirile negative, aşa că era o practică comună umflarea eroilor. Şi Andre Agassi a fost depistat cu crystal meth prin 1999, dar a minţit autorităţile şi a fost crezut pe cuvânt. N-ar trebui să dăm vina pe autorităţile sportive, pentru că, în principiu, era clar că nici noi nu voiam să aflăm chestii de genul ăsta. Ne plăcea să ştim că eroii zilei erau plini de chimicale atât timp cât câştigau. Dar acum ne pasă că sportivii noştri nu au sângele curat sau cel puţin le pasă birocraţilor. De-asta pierd ei atâta vreme cercetând ce s-a întâmplat acum un deceniu, ştergând titluri şi sperând să schimbe toate recordurile mondiale din trecut. Sportocraţia spune că trebuie curăţat trecutul de păcate şi dopaţi. Totuşi poza mea Lance, pe podium, nu dispare. Şi, dacă nu voi fi gata să accept  cumva faptul că Danielle Nardello - Daniele Nardello! – a fost cel mai bun ciclist al tuturor timpurilor de pe locuri de la opt în jos, voi merge mai departe împăcat cu faptul că toţi campionii au câteva pete în palmaresul lor.

Jeremy Repanich e un scriitor din Brooklyn care a crescut prin Seattle. Articolele lui apar prin Popular Mechanics, Sports Illustrated Kids şi Men's Journal, Deadspin, The Classical şi Wired.com. Puteţi citi ştiri sportive scrise de el @racefortheprize.

Traducere: Mihai Popescu