Karl Ove Knausgaard este autorul romanului autobiografic de proporții epice, Lupta mea. Câștigător al multor premii internaționale, revista Time l-a numit „Proust al Norvegiei", dar poate fi considerat un adevărat Linklater al literaturii, care explorează teme precum romantismul, copilăria și trecerea timpului. Doar c-o face cu mai mult accent pe moarte. Lupta mea îți oferă o lectură din care nu te vei putea opri, dar și introspecții tulburătoare și salturi narative prin timp. Devenit părinte, Karl Ove Knausgård se regăsește în fața propriului eu, un puști sensibil, care crește în umbra unui frate sociabil, a unei mame adesea absente și a unui tată cu accese de mânie imprevizibile. Maturizarea lentă a sentimentelor, flirturile neliniștite, pasiunea pentru rock compun cu o onestitate dureroasă romanul unui adolescent hipersensibil.
Publicitate
VICE îți prezintă un fragment din primul volum al acestei serii, care urmează să apară în România în următoarele zile, la editura Litera.
Pentru inimă, viața e simplă: bate atâta timp cât poate. Apoi se oprește. Mai devreme sau mai târziu, într‑una din zile, această mișcare pulsatorie încetează de la sine, și sângele începe să se scurgă către cel mai de jos punct al corpului, unde se adună într‑un mic bazin, vizibil din afară ca o pată întunecoasă și moale pe o piele tot mai albă, în vreme ce temperatura corpului scade, membrele înțepenesc și intestinele se golesc. Aceste schimbări din primele ore au loc atât de încet și se derulează cu o asemenea siguranță, încât aproape că poartă ceva ritualic, ca și cum viața ar capitula după reguli bine stabilite, un fel de gentlemen's agreement, după care se ghidează și reprezentanții morții, de vreme ce așteaptă până când viața se retrage ca să înceapă invazia noului teritoriu. Dar atunci, aceasta este ireversibilă.Roiurile enorme de bacterii ce încep să se răspândească spre interiorul corpului nu mai pot fi oprite. Dacă ar fi încercat să pătrundă cu doar câteva ore mai devreme, ar fi întâmpinat imediat rezistență, dar acum totul este calm în jurul lor, și ele înaintează tot mai adânc în umezeală și întuneric. Ajung la canalele Havers, la criptele Lieberkühn, la insulele Langerhans. Ajung la capsula Bowman în renes, la coloana Clarke în spinalis, la substanța neagră în mesencephalon. Și ajung la inimă. Ea e în continuare intactă, dar lipsită de mișcarea căreia întreaga ei alcătuire îi e menită, având ceva ciudat de pustiu, ca o construcție pe care muncitorii au trebuit să o părăsească în grabă, s‑ar putea crede, lăsând vehiculele nemișcate, strălucind aurii în contrast cu întunericul pădurii, barăcile goale, containerele funicularului atârnând încărcate unul după altul în sus pe deal.
Publicitate
În clipa în care viața părăsește trupul, el aparține de‑acum morții. Lămpile, valizele, covoarele, clanțele, ferestrele. Pământurile, dâmburile, pâraiele, munții, norii, cerul. Nimic din toate acestea nu ne este străin. Suntem în permanență înconjurați de obiecte și fenomene care țin de lumea morții. Totuși, puține lucruri ne stârnesc un disconfort mai mare ca vederea unui om cuprins de ea, cel puțin dacă e să judecăm după eforturile pe care le depunem pentru a nu lăsa cadavrele la vedere. În spitalele mai mari, nu numai că sunt ascunse în încăperi discrete, inaccesibile, dar și căile de acces către ele sunt ferite, cu lifturi și coridoare proprii la subsol, și, chiar dacă ne‑am rătăci din întâmplare pe acolo, cadavrele purtate pe rotile sunt întotdeauna acoperite.Atunci când urmează să fie transportate de la spital, se scot printr‑o ieșire specială și sunt vârâte în mașini cu geamuri fumurii; în capelă există pentru ele o încăpere separată, fără geamuri; în timpul slujbei de înmormântare stau în sicrie închise până când sunt coborâte în pământ sau arse în cuptor. E greu de imaginat ce scop practic are această procedură. Cadavrele ar putea, de exemplu, să fie transportate, descoperite, pe rotile pe coridoarele spitalului și duse de acolo într‑un taxi normal, fără să prezinte vreun risc pentru cineva. Bătrânul care moare în timpul unui spectacol de cinema poate foarte bine să rămână așezat în scaun până când se termină filmul și chiar pe durata următoarei proiecții. Profesorul care face atac de cord în curtea școlii nu trebuie neapărat să fie dus de acolo imediat; nu se întâmplă nimic rău dacă rămâne întins pe jos până când îngrijitorul are timp să se ocupe de el, chiar dacă asta s‑ar întâmpla abia după‑amiază târziu sau spre seară. Dacă o pasăre s‑ar așeza pe el și l‑ar ciuguli, ce importanţă ar mai avea? Ceea ce îl așteaptă în mormânt e oare mai dezirabil doar pentru că e necunoscut?
Publicitate
Atâta vreme cât morții nu ne stau în drum, nu e niciun motiv de grabă, ei nu pot muri încă o dată. Mai ales perioadele friguroase de iarnă ar trebui să fie propice în asemenea circumstanțe. Oamenii străzii care îngheață de frig pe bănci și prin ganguri, sinucigașii care se aruncă de pe clădiri înalte și poduri, femeile în vârstă care cad pe scări, victimele încarcerate în propriile mașini contorsionate, tânărul care cade în lac pe jumătate beat după o seară în oraș, fetița care sfârșește sub roata unui autobuz – de ce toată această grabă în a‑i îndepărta? Decență? Ce ar putea fi mai decent decât ca tatăl și mama fetiței să o poată vedea acolo, o oră sau două mai târziu, întinsă în zăpadă la locul accidentului, cu capul zdrobit și întreg trupul la vedere, cu părul îmbibat de sânge, în geaca de puf imaculată? Deschisă către lume, fără secrete – așa ar fi vrut să rămână. Dar chiar și această singură oră în zăpadă e de neconceput.Un oraș care nu își ține morții departe de văzul lumii, în care aceștia pot fi zăriți zăcând pe străzi sau pe alei, în parcuri și în locuri de parcare, nu e un oraș, ci un iad. Că acest iad reflectă condițiile noastre de viață într‑un mod mai realist și esențialmente autentic nu contează. Știm că e așa, dar nu vrem să recunoaştem. Evacuarea morților este așadar o expresie a acestui act colectiv de refulare. Ce anume se refulează nu e, dimpotrivă, deloc ușor de spus. Nu poate fi vorba de moartea în sine, întrucât prezența ei în societate este mult prea frecventă. Numărul de morți menţionați în ziare sau prezentați la știri în fiecare zi variază întru câtva în funcție de circumstanțe, dar, de la un an la altul, el rămâne relativ constant și, de vreme ce e înșirat pe atâtea canale, este aproape imposibil să ne scape.
Publicitate
Și totuși, această moarte nu pare amenințătoare. Dimpotrivă, e ceva ce ne dorim și pentru vederea căruia plătim bucuroși. Dacă mai luăm în considerare și cantitățile enorme de moarte produse de ficțiune, sistemul care ține morții departe de ochii noștri devine și mai greu de înțeles. Dacă nu moartea ca fenomen ne sperie, de unde această jenă față de cadavre? Ea trebuie să însemne fie că există două feluri de moarte, fie că există o contradicție între percepția noastră asupra morții și moartea așa cum se manifestă ea, ceea ce, de fapt, se reduce tot la un singur lucru: esențialul aici este că percepția asupra morții este atât de puternic înrădăcinată în conștiința noastră, încât nu numai că suntem zguduiți văzând cum realitatea deviază de la ea, ci și încercăm să ascundem acest fapt prin toate mijloacele.Nu ca rezultat al vreunei forme de deliberare conștientă, așa cum a fost în cazul ritualurilor – de exemplu al înmormântării, ale cărei conținut și semnificație sunt negociabile în vremurile noastre și astfel au fost mutate din sfera iraționalului în cea a raționalului, din cea a colectivului în cea a individualului –, nu, modul în care ne descotorosim de morți nu a fost niciodată temă de dezbatere, ci mereu doar ceva ce am făcut, pornind dintr‑o necesitate pe care nimeni nu o poate justifica, dar pe care toți o recunosc. Dacă îți moare tatăl afară, în curte, într‑o zi de toamnă cu vânt puternic, îl cari înăuntru dacă poți sau, dacă nu, îl acoperi măcar cu o pătură.
Dar acest impuls nu este singurul pe care îl avem în legătură cu morții. La fel de frapant ca ascunderea cadavrelor este faptul că mereu îi ducem în cel mai scurt timp posibil către nivelul de la sol. Un spital care își transportă morții sus, care amplasează sălile de autopsie și morga la etajele superioare ale clădirii este aproape de neimaginat. Morții îi ținem cât mai aproape de pământ. Același principiu îl aplicăm și agențiilor care se ocupă de ei: o firmă de asigurări poate fără probleme să aibă birourile la etajul al optulea, dar o firmă de pompe funebre nu. Toate firmele de pompe funebre au birourile cât mai aproape de stradă.De ce se întâmplă așa nu e ușor de spus; am putea fi tentați să credem că totul pornește de la o convenție veche care avea un scop cât se poate de practic, și anume că pivnița era rece și de aceea era cel mai potrivit loc pentru a păstra cadavrele, și că acest principiu a fost păstrat până în vremurile noastre, cu frigidere și camere frigorifice, dacă nu ar fi gândul că a duce morții undeva sus în clădiri este, de fapt, împotriva firii, ca și cum înălțimea și moartea se exclud reciproc. De parcă am poseda un fel de instinct htonian, ceva din adâncul nostru care ne îndeamnă să ne ducem morții către pământul de unde am venit. […]Urmărește VICE pe Facebook.Mai citește despre cadavre: De ce explodează uneori sicriele Prietenul meu, hoţul de cadavre Cadavrul tău n-o să arate niciodată atât de bine
