Costumele populare ale bătrânelor din Germania şi Alsacia

Marie Meier, Schaumburg

Costumele populare au dispărut, practic, din viaţa noastră de zi cu zi, dar până în 1950 acest stil vestimentar era ceva obişnuit în Europa. Ele se foloseau ca îmbrăcăminte de zi cu zi sau la ocazii. Erau rezistente şi, în acest fel, economice, dar reprezentau şi un simbol al statutului social. După culoare sau croială puteai să-ţi dai seama dacă o femeie este măritată, ce vârstă are, din ce familie se trage şi cât de bogaţi sunt ai ei.

În anii '30, relaţia europenilor cu portul popular s-a schimbat. Treptat, femeile au început să poarte „haine de oraş", iniţial împotriva dorinţei comunităţii rurale din care făceau parte. Până în anii '50-'60, femeile care mai purtau costum popular deveniseră outsideri. Cei mai mulţi le considerau înapoiate şi demodate, pentru că doreau să poarte în continuare straiele tradiţionale fanteziste demostrau încrederea în propria individualitate.

Şi acum mai poţi vedea femei în costume populare sau imitaţii ieftine ale acestora. În special la Oktoberfest, în Bavaria, când femeile care umplu corturile şi-au îndesat sânii în versiunea sexualizată a costumului tradiţional bavarez, dirndl. Din păcate, aceste momente de găteală ne amintesc nu foarte subtil că în ziua de azi oamenilor le pasă mai mult de bere şi să se lingă cu necunoscuţi decât de tradiţie.

În 2008, Eric Schütt aînceput să caute femei care încă mai poartă haine populare pentru un proiect fotografic numit Burenkleider: Burska Drasta sau Costumele tradiţionale ale femeilor din Germania şi Alsacia. Femeile din aceste fotografii nu au fost văzute niciodată îmbrăcate în altfel de haine. Le poartă în casă şi afară. În multe cazuri, sunt singurele din satul lor care le mai folosesc cu scopul original, iar restul sătenilor le privesc ca pe nişte păsări exotice, împopoţonate. Unele dintre ele au murit, iar fotografiile lui Eric sunt ultimul document al acestui fenomen pe cale de dispariţie.

EMMA KRAHL, LUSAŢIA

„Ich bin die Jingste und die Letzte" (,,Sunt cea mai tânără şi ultima"), aşa m-a întâmpinat Emma Krahl. Accentul ei era o combinaţie interesantă de saxonă şi slavă. Chiar dacă d-na Krahl abia vorbea limba sorbă, nu a împiedicat-o să poarte costumul tradiţional al femeilor sorbe din cultul evanghelic. Multe dintre prietenele ei au hotărât să poarte costume tradiţionale germane, dar ea a rămas credincioasă acestui costum din Sorbia de Jos.

Când am rugat-o acum trei ani să îmbrace hainele de duminică, nu a fost prea încântată. Întorcea mecanic fânul pe câmp. Era anunţată o furtună, iar fânul trebuia pregătit pentru a fi încărcat în tractor. Mă trezisem şi eu, un fotograf ciudat, să-i cer să-şi pună îmbrăcămintea festivă. Cu toate astea, s-a dus şi s-a schimbat repede. Am pozat-o cum stătea la masa din bucătărie şi se gândea la fân şi la furtuna care se apropia.

D-NA SÜSSMANN, SWALM

Anna Katharina Süssmann a trăit într-o casă cu o curte imensă şi goală. În living avea un cufăr pictat, în care erau adunate toate piesele costumelor ei.

„Sunt o swalmiană", mi-a spus. Nu era tocmai riguroasă în privinţa culorilor. Când am vizitat-o era îmbrăcată în roşu, o culoare pe care, teoretic, numai femeile de 50 de ani o poartă. Ea avea aproape 90 şi ar fi trebuit să poarte doar negru. Dar ce mai contează astăzi, când, oricum, nimeni nu mai înţelege codul culorilor de pe costumele populare? În camera de zi era atârnat pe perete un tablou al străbunicii ei, îmbrăcată aproape la fel ca d-na Süssmann.

AGNES MULLER, LUSAŢIA

Pentru că avea peste 80 de ani, Agnes Muller era una dintre cele mai în vârstă femei care au mers la procesiunea Corpus Christi. Aceasta este una dintre cele mai mari sărbători creştine din Lusaţia. Pâinea pentru împărtăşanie este purtată pe străzi într-un chivot, în timp ce se spun rugăciuni şi cântări bisericeşti. Uneori, sunt şi femei tinere îmbrăcate în costume tradiţionale.

Sorbii catolici îşi respectă tradiţiile: procesiunile Corpus Christi se bucură de o participare numeroasă, slujbele sunt ţinute în aer liber, iar uneori apar şi televiziunile. Oamenii pictează ouă de Paşti. D-na Muller este văduvă de primar, aşa că era obişnuită cu camera de luat vederi. În timpul procesiunii mi-a fost uşor s-o filmez, fără să mai trebuiască să pozeze.

MARIA MIRTSCHINK, LUSAŢIA

Catolicii sorbi trăiesc în Sorbia de Jos, unde limba sorbă e încă foarte vie. În timpul RDG-ului, erau consideraţi o ameninţare pentru sistem, din cauza credinţei lor. Maria Mirtschink mi-a cântat un cântec de pe vremea aia. Avea peste 90 şi până acum câţiva ani mergea pe bicicletă. Stătea în grădină ca o regină, cu machiajul proaspăt şi o panglică neagră în păr.

Mai întâi m-a întrebat dacă sunt catolic, dar apoi a schimbat subiectul cu un whatever. Ştia că astăzi lucrurile astea nu mai sunt la fel. Tatăl său a fost închis pe vremea lui Hitler şi a supravieţuit celui de-al Treilea Reich ca prin minune. Doamna Mirtschink era una dintre ultimele femei care mai purtau pe cap pânza tradiţională albă la marile sărbători.

ANNA SCHÄFER, SCHAUMBURG

Am fostla Ana, care la 89 de ani locuia într-un district din Saxonia Inferioară numit Schaumburg, renumit pentru fustele roşii. E condus de un duce, chiar dacă se află lângă Hanovra. Ana şi sora sa au scos tot felul de haine să mi le arate: paltoane roşii, lungi şi grele, pentru femei mai tinere şi boneta neagră pe care d-na Schäfer nu mai voias-opoarte, deoarece zicea că e prea bătrână pentru asta. Iar apoi, fuste de toate culorile de la verde, la auriu şi negru, precum şi coliere din chihlimbar şi gulere ornate.

Îmi imaginez cât de splendid arătau bisericile în trecut, când toate femeile veneau îmbrăcate astfel. După costum puteai să-ţi dai seama dacă o femeie e măritată sau nu, dacă poartă doliu după o rudă apropiată sau mai îndepărtată, dacă doliul e mai lung de şase luni, ce vârstă are femeia sau din ce regiune este.

ANNA PAWELCZYK, SCHAUMBURG

Camera Annei Pawelczyk era decorată în stilul şic al anilor '50, iar ea mi-a oferit prăjituri şi cafea înainte să-şi înceapă povestea. Era dintr-o familie săracă. În urmă cu aproape o sută de ani tatăl ei construise casa în care locuia şi acum. Casa de dinainte, din lemn, era îngrozitor de friguroasă. Doar o singură dată în viaţă femeia a purtat pantaloni: spre sfârşitul războiului, când a trebuit să sape tranşee ca să-şi protejeze familia de inamici. A povestit atât de expresiv, încât fiica ei a întrebat-o râzând dacă a mai trăit şi alte experienţe în afară de aceasta în cei 91 de ani ai săi.

D-na Pawelczyk purta un punz , un fel decoc, dar nu la ceafă, ci chiar deasupra frunţii. În mod tradiţional, cocul era din păr lung, împletit, dar femeile mai bătrâne folosesc astăzi păr artificial. M-au lăsat să le fotografiez în timp ce se ţineau de mână şi vorbeau într-un dialect din sudul Germaniei pe care abia îl înţelegeam.

MARIE MEIER, SCHAUMBURG

D-na Meier avea peste de nouăzeci de ani şi m-a primit într-o fustă lungă şi şorţ. Când am vizitat-o a doua oară, era la fel de dornică să-şi îmbrace hainele festive. Din păcate, d-na Schäfer a murit între cele două vizite ale mele, iar d-na Pawelczyc căzuse la pat. Marie rămăsese, astfel, ultima femeie din Saxonia Inferioară care mai purta costum popular. Sfârşitul sfârşitului.

S-a schimbat cu răbdare, ajutată de fiica sa. Purta Ülkermütze, un văltricotat de ea, o bonetă neagră, o agrafă bogat ornamentată din argint, cu numele ei gravat, mănuşi brodate cu perle şi minunate fuste şi şorţuri colorate. S-a aşezat pe un scaun în formă de tron şi m-a lăsat s-o fotografiez.

Rochiile tradiţionale se născuseră, probabil, din dorinţa de a copia măiestria aristocratică. Ţăranii voiau să se îmbrace în aceeaşi manieră grandioasă. Nu se mai poate spune cu exactitate dacă acestea au apărut prima dată în perioada renascentistă. Marie era epuizată după şedinţa foto, dar era fericită: „M-am născut aici şi aici am să mor" mi-a spus, în timp ce-mi făcea cu mâna de la revedere. Arăta minunat.

Traducere: Diana Marinescu