Cultura punk a fost o mizerie și n-a schimbat absolut nimic

Simți vreodată că ți se servesc minciuni? Se pare că un mit mișto a izvorât în jurul punk-ului și a reintrat, mai nou, în cultura populară. Cei care cred orice citesc probabil văd treaba așa: La un moment dat, The Sex Pistols au lansat single-ul „Anarchy in the UK" și asta a aruncat Marea Britanie într-un an zero muzical, echivalentul audio al operei lui Picasso, „Les Demoiselles d'Avignon". A reușit să facă toată muzica ce ieșise înainte să pară arhaică și a dus și la o revoluție politică, care s-a întins în întreaga națiune. Poate c-a venit vremea să ne gândim la moștenirea reală lăsată-n urmă de cultura punk și ce părți din ea ar fi trebuit aruncate-n foc acum mulți ani. Asta mai ales că, anul ăsta, Boris Johnson finanțează festivalul Punk London care aniversează 40 de ani de existență a genului, iar fiul lui Malcom McLaren, Joe Corré, promite c-o să ardă suveniruri și discuri punk în valoare de cinci milioane de lire sterline.

Amuzant e că-i greu să găsești păreri care să spună că punk-ul e chiar de căcat. Am găsit doar un articol în sensul ăsta, de la The Guardian,din 2002, scris de Nigel Williamson. N-am putut să iau legătura cu autorul, care probabil se ascunde pe undeva de punkiștii nervoși care vor să-i umple fața de flegme. Mi-am cumpărat un poncho rezistent la apă și niște ochelari Speedo, doar ca să mă pregătesc să fac articolul ăsta.

Dacă-ți amintești anul 1977, ca mine, atunci știi că radioul nu era, de fapt, plin de Sex Pistols sau Siouxsie și Banshees. Părinții mei, adică părinții părinților tăi, ascultau Radio 1, unde auzeai numai Boney M și David Soul la vremea aia. Poate c-a fost puțină revoltă când s-a născut punk-ul în UK și probabil s-a pasat torța acestui gen muzical de la seniori la juniori, cu ceva ezitare, dar este ridicol să spui că-n perioada aia a avut loc o trezire națională, în urma căreia toată muzica produsă între '76 și '77 a fost considerată inutilă. Lou Reed, Bowie, Queen, ELO și Dylan au avut toți albume marfă în '76, iar în'77 Kraftwerk, Giorgio Moroder și Donna Summer au scos unele dintre cele mai progresive și influente albume produse vreodată.

Alt mit comun legat de conceptul de punk a fost că stilul era chiar tare, când, de fapt, în multe privințe, nu era. The Sex Pistols și The Banshees erau ok dar, cu toată sinceritatea, primii erau, în esență, o trupă glamrock de puștani, asamblată de Malcolm McLaren, iar a doua, o adunătură de gotheri. Cine mai era? The Clash? Cam cocalari. The Damned? Aștia erau ok, dar au devenit mișto abia după mult, mult timp. Adam and the Ants? Erau mult mai șmecheri când au apărut în emisiunea Top of the Pops, ca niște pirații sexy ai pop-ului. The Buzzcocks? Nu le-ar fi stricat un producător decent. The Stranglers? O șleahtă de misogini. Și mai erau și trupe ratate precum Sham 69, Generation X și X-ray Spex, care n-au trecut testul timpului.

Punkiștii cântau rock n' roll ca să combată rock n' roll-ul, doar c-o făceau nașpa rău. Au adoptat și svastica, ceea ce părea o idee amuzantă la vremea aia, dar care, oricum o dai, e o cretinătate. Punk-ul cică avea energie. Mda, din păcate și Olly Murs are. Chiar și The Slits, care chiar speram să fie buni după ce-am citit despre ei în Clothes, Music, Boys a lui Viv Albertine, erau nițel mediocri. Au doar momente sporadice în care pare c-au sclipiri de geniu. Dar nu e doar părerea mea. Am vorbit şi cu nişte experți adevărați în cultura punk, ca să-i dau articolului ăstuia o boabă de autenticitate.

„Nu sunt sigur că te pot ajuta prea mult cu articolul", mi-a scris Penny Rimbaud, co-fondatorul trupei influente de anarho-punk, Crass, care a refuzat să fie intervievat când i-am expus direcția materialului meu. Totuși, argumentele sale mi-au clarificat situația: „Da, am criticat și voi critica o parte mare din ce a fost punk-ul și ce a ajuns, dar majoritatea comentariilor mele au fost, zic eu, constructive. Au fost niște tentative prin care să reaprind imaginația și creativitatea într-o mișcare care avea, la un moment dat, potențialul să schimbe societatea. Într-adevăr, cei mai mulți punkiști din perioada aia, pe care-i știam de p-atunci sau i-am cunoscut de-a lungul timpului, au rămas foarte activi în acest aspect, atât creativ cât și politic. Sigur, primul val de punk (Pistols, The Clash etc.) n-a fost mai mult decât o extensie a culturii Tin Pan Alley. Dar ce a urmat (în frunte, zic eu, cu Crass) a fost o mișcare radicală și chiar schimbătoare de vieți, care chiar a modificat destinele multora și a avut un impact grandios asupra culturii mainstream."

Apoi, a adăugat că, „am citit mesajul tău și mi se pare că observațiile tale se bazeaza mult pe punk-ul timpuriu, din Londra. După cum am zis mai sus, punkul din perioada aia era mai mult un hype produs de industria muzicală. Ce s-a întâmplat după aceea a fost atât de vibrant și inspirațional pentru mii de oameni de pe mapamond și n-am nici cea mai mică intenție să critic asta. Pe scurt, am zis ceea ce trebuia zis, am făcut ceea cetrebuia făcut și, în felul nostru, am schimbat lumea.

Ce spune Penny e interesant și chiar sunt de acord cu el la faza că punkul despre care vorbesc în articolul meu e cel din primul val, din Marea Britanie ( hai s-o recunoaștem, trupele din America care au apărut primele, cum ar fi the New York Dolls, The Stooges și The Ramones erau destul de tari). Nu c-aș avea o mare problemă cu The Sex Pistols, chiar mi-a plăcut Never Mind The Bollocks ca album, dar e vorba de mizeriile care s-au atașat de ceea ce ar fi trebuit să reprezinte ei: the Adverts, ATV, the Cockney Rejects, The Mekons ș.a.m.d. Unii argumentează că punk-ul, ca parte dintr-o cotra-cultură tulburătoare, a schimbat niște lucruri, dar mi se par dezinformați.

Sigur, a convins niște case de discuri să descopere câțiva penali urâței care făceau carieră pe barba lor, cu o trusă de insigne și frezele făcute cu lipici, dar nu s-a schimbat nimic în lumea adulților. Partidul Conservator tot a luat alegerile din 1979, cei din generația baby boomers tot deveneau bogați și grași si încă erau trei milioane de șomeri în anii '80, chiar dacă unii dintre ei cântau „no future". Azi, trebuie doar să arunci o privire fugitivă în jurul tău, către Marea Britanie cea apatică a lui David Cameron, ca să-ți dai seama că influența punk-ului în politică a fost relativ minoră.

„Cei dintre noi care s-au implicat în mișcarea punk au supraestimat importanța politică a ceea ce făceam", mi-a explicat Joseph Heath, un profesor de filosofie canadian, scriitor și conferențiar, care a scris cartea Profit jegos: Economie pentru cei ce urăsc capitalismul și a contribuit, alături de Andrew Potter, la The Rebel Sell, o carte care explică motivul pentru cei doi cred că această contra-cultură a fost un eșec masiv, în ciuda interpretărilor greșite care spun că a avut parte de succes. „Problema a fost că nu am învățat cum trebuie lecția pe care am primit-o de la contra-cultura din anii '60. Toți uram hipioții. În genere, am crezut că n-au reușit să schimbe nimic, c-au cedat."

Mai departe, mi-a explicat cum „credeam că soluția noastră va fi mai hardcore și mai lipsită de compromisuri, din toate punctele de vedere, atât în politica pe care o făceam cât și în muzica noastră. Problema a fost că noi încă înghițeam gălușca ideii de contra-cultură, ideea că poți fute sistemul, pur și simplu, prin niște acțiuni nonconformiste. Cu alte cuvinte, punkiștii aveau cam aceeași teorie despre revoluție ca și hipioții, doar că noi ne gândeam că cei din urma noastră n-au făcut, efectiv, o treabă bună și aveam de gând să le arătăm noi lor metoda cea corectă. Din păcate, întreaga mișcare a fost eronată. Într-un fel, nu am fost destul de critici față de hipioți și față de anii '60. Nu doar că a dat chix rebeliunea lor, dar tot raționamentul din jurul acestei revolte era complet greșit."

Mișcarea contra-culturală n-a reușit să schimbe politica la finele anilor '60, la fel cum n-a reușit nici la sfârșitul anilor '70. Chiar și soixante-huitards-ii (cei care au luat parte la protestele studențești și grevele din Franța în mai, 1968) de la Sorbona, care au înțepenit Franța, au fost uitați foarte rapid, pe măsură ce instrumentele capitalismului acapara inevitabil torull (cel puțin acum situația pare inevitabilă). Dar, dacă erau atât de mulți doritori de schimbare, de ce n-a ținut această revoltă?

„Din păcate, ideea de bază a contra-culturalii s-a dovedit a fi eronată.", zice Heath. „Nu există altă cale de a spune asta. S-a crezut cu adevărat că această rebeliune contra-culturală va submina și va distruge sistemul. La final, totuși, ni s-a arătat că sistemul n-are nevoie, de fapt, să ne conformăm, în masă. Așa că toată revolta aia a devenit o formă nouă de consum competitiv.''

Chiar și Lipstick Traces, de Greil Marcus, care face legătura dintre mișcarea punk, situaționiștii din Franța anilor 1960 și dadaiștii de la 1920, merge pe ideea că nimic nu s-a schimbat datorită punk-ului. „După standardele războiului și revoluției", scrie Marcus, „lumea nu s-a schimbat. Practic, analizăm o perioadă în care „lucrurile erau mai asemănătoare cu prezentul ca niciodată", după cum spunea Dwight D. Eisenhower. Nici când vorbim de schimbările absolute cerute de oameni, o vreme, datorită celor de la Sex Pistols, nu s-a schimbat nimic. Șocul pe care ni-l provocau ideile din muzică s-a transformat rapid într-un șoc că ceva atât de bine construit poate să treacă neobservat în viața cotidiană."

John Robb e vocalist și basist din trupa reunită de punkiști gălăgioși, The Membranes, dar și membru al Gold Blade, alți punkiști gălăcioși. E și jurnalist de muzică, crainic, autor al cărții Punk Rock: An Oral History' și omul care-i cel mai probabil să fie invitat să vorbească la știri, dacă subiectul e punk-rock-ul. E punk-rocker de când a descoperit prima oară stilul, în 1976, când s-a dedicat complet genului muzical, înainte să fi auzit măcar o notă.

„Era vorba de ideea (de punk) și chiar și de stil", mi-a explicat Robb, care=mi scria din din autobuzul lui de turneu, în mijlocul nopții. „Era 1976. Nu era internet. Nu puteai auzi chestiile astea. Nu erau nici măcar albume lansate și noi eram în Blackpool, nu-n Londra. Eram blocați în Blackpool. Vedeam pozele cu primii punkiști, care erau grozavi! Când am ascultat prima oară trupele punk, sunau fix cum mi-am imaginat că sună din fotografiile pe care le văzusem. Eram naivi, da, dar voiam ca stilul ăla să fie autentic. Eram tineri și voiam să facem ceva incitant și periculos și, crede-mă, era destul de primejdios să fii punkist la sfârșitul anilor '70."

L-am văzut pe Robb cum e când cântă cu trupele sale, The Membranes și Goldblade, l-am văzut cu ochii înlăcrimați când vorbea de puterea de izbăvire a rock n' roll-ului pe scenă și chiar am vrut să-l cred în acele momente. Dar, din nou, artiști din diferite domenii au descoperit că-s incapabili să schimbe sistemul, de când a murit optimismul Europei la final de secol, când mașinăriile dragostei și grației erau transformate în mașinării de război care au distrus o generație întreagă. Cu toate astea, ar fi putut o formă de artă precum punk-ul să fi schimbat, pe bune, ceva?

Robb crede că poate. „Da, iar când reușește, se sedimentează", explică el. „Impactul pe care îl are este greu de observat pentru că-i peste tot. Înseamnă că academicienii pot scrie cărți despre cum nu este o amenințare la adresa sistemului. Niște prieteni din Rusia, nițel mai în vârstă decât mine, mi-au spus că The Beatles le-au speranță acum ceva timp, pentru că ei exprimau ideea de libertate prin ceea ce cântau și prin stilul lor vestimentar, iar acel sentiment a dărâmat sistemul într-un final.

Punk-ul probabil a potolit excesele rock-ului progresiv și ale AOR-ului (Album Oriented Rock), dar să ne-amintim că Muse și Coldplay sunt capete de afiș la festivalul Glastonbury. Și care-i toată treaba asta cu punk-ul care era omniprezent la finalul anilor '70, când, de fapt, radioul era plin de Barron Knights și ultimele răbufniri ale muzicii disco?

„Nimeni care a fost implicat vreodată în mișcarea punk n-a zis așa ceva", mi-a explicat Robb. „Este doar unul din miturile alea pe care nu le contestă nimeni. The Velvet Underground au fost mai influenți decât The Beatles? The Fall sunt mai importanți decât Sex Pistols?

În prezent, aceste trupe au mai probabil mai puțină relevanță pentru copii decât Slaves sau chiar Royal Blood, iar punk-rock-ul e acum doar o industrie de patrimoniu, care reciclează fostele glorii ca într-un simulacru de prost gust, un gen potrivit pentru muzeu, la fel ca Mozart și Beethoven. „Orice idee măreață rămâne în cultură pentru totdeauna. Dar de ce ai rămâne blocat în așa ceva? Există ceva mai puțin punk decât să-ți pese dacă punk-ul a ajuns piesă de muzeu? Până când se așază lucrurile, noi suntem deja în altă parte. Nu e nimic mai puțin punk decât să-ți pese ce cred alții despre punk!"

Asta poate fi adevărat, deși, ca să-l citez pe marele Johnny Rotten: „Pune totul la îndoială!". De-asta am confruntat axioma care spune că punk-ul a fost grozav și am ajuns la concluzia că primul val al genului a fost o fază exagerată a culturii de tineret, care părea superbă, dar n-a reușit să facă nimic din lucrurile istorice cu care se laudă. Punk-ul n-a schimbat nimic, contrar a ceea ce-o să auzi în media și a ce-o să-ți spună toți.

Traducere: Radu Nicolae

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai mult despre punk:
„Punk" e cel mai scârbos cuvânt din istoria muzicii
Fotografii cu revoluția punk din Berlinul anior 80
Lucruri pe care Hollywood le consideră punk