Craig Broadley stă într-o ploaie torențială pe podul Kingston, o autostradă urâtă care taie în două orașul Glasgow, cu telefonul lipit de ureche de parcă viața lui ar depinde de asta.Într-un an și ceva, a cheltuit douăzeci de mii de lire pe cocaină. Și-a pierdut afacerea în domeniul acoperișurilor și e pe cale să-și piardă iubita și fetița. Plânge în hohote, din toată inima.La celălalt capăt al firului, John Ferns de la Grupul de Recuperare Atletică Calton – care a fost și el în situația asta și a făcut chestii cu droguri care nici nu-ți trec prin cap – îi spune că o să moară dracului și că a venit timpul să facă o alegere.
Publicitate
Alege viața. Alege un job. Alege o carieră. Alege o familie. Alege un televizor mare. Alege mașini de spălat, calculatoare și deschizătoare electrice de conserve…Dar de ce aș vrea să fac așa ceva?Aceste replici de deschidere din Trainspotting, filmul lui Danny Boyle din 1996, după romanul clasic al lui Irvine Welsh, sunt atât de iconice încât sunt aproape un clișeu. Filmul – cu Ewan McGregor, Robert Carlyle, Johnny Lee Miller și Kelly McDonald – a definit spiritul unei generații. S-au luat droguri în filmul ăsta cum nu se mai văzuse pe ecrane – injectate, trase pe nas, cristalizate în linguri de drogații din cartierele mărginașe din Edinburgh. Cluburi, petreceri și sex. Contracarate de depresii, supradoze și sevraje înfricoșător de tripante.De ce a părut filmul ăsta atât de sincer și autentic? „Pentru că au căutat inspirație chiar la sursă", mi-a zis Willie Burns, unul dintre membrii fondatori ai Grupului de Recuperare Atletică Calton.„Echipa Trainspotting a venit aici să ne ceară sfaturi. Au ilustrat în film și poveștile noastre", a zis fostul dependent, devenit între timp mentor.
Membrii echipei Calton Athletic au apărut în genericul Trainspotting sub numele de „consilieri speciali" și i-au ajutat pe scenarist, regizor, producător și actori să înțeleagă exact cum se simte un sevraj.„Danny Boyle, Ewan McGregor și Johnny Lee Miller veneau la întâlnirile noastre și stăteau în spate să ne asculte și să se documenteze ", a zis Colin Nelson, care a ajuns faimos pentru că i-a trimis lui McGregor o minge de fotbal în fățău în scena de deschidere. „Ascultau cum era viața unui dependent de droguri cu toate încercările ei."
Publicitate
Înființat de fostul alcoolic și dependent de droguri David Bryce în 1985, Grupul de Recuperare Atletică Calton e situat în cartierul East End din Glasgow. E o zonă populată de clasa muncitoare, cunoscută, pe vremuri, pentru numeroasele violențe – era teritoriul infamei bande de golani The Tongs. Chiar și în ziua de azi, speranța de viață a unui bărbat prin locurile astea nu depășește șaptezeci de ani. Pe atunci era și mai mică. Dependenții de droguri mureau cu sutele. Cel mai mult au avut de suferit cei din zonele industriale decimate de Thatcher.Înainte să existe Calton Athletic, dacă voiai să scapi de heroină, semnai niște hârtii și primeai o doză strălucitoare și verde de metadonă.
Fondatorii Calton Athletic, Davie Main și Willie Burns.
Dar tipii ăștia de la Calton nu erau cu jumătățile de măsură. Ei susțineau abstinența totală, sportul și curățarea de droguri alături de alți bărbați duri care au învățat să se deschidă și să plângă în hohote la întâlniri. Ideea era să creeze un altfel de anturaj, unul productiv.„Aveam douăzeci de ani când am venit aici", mi-a povestit Davie Main, care l-a cunoscut pe David Bryce la centrul de tratament. „N-aveam voie să bem alcool, să luăm droguri și nici să ieșim din centru. Credeam că mi s-a încheiat viața. Dar chiar dacă nu-mi plăcea ce auzeam, îmi plăcea ce vedeam. Erau toți sănătoși, zâmbeau."La vârsta de 22 de ani, era deja mâna dreaptă a lui David Bryce și se ocupa, împreună cu el, de un program de șapte zile pe săptămână pentru bărbați și femei, cât și de o echipă de fotbal de succes și de un program care se desfășura în școli. Din păcate, s-au ciocnit de multe ori cu autoritățile din cauză că se opuneau cu hotărâre metadonei: „Nu funcționează. E doar o păcăleală", susțineau ei.
Fondurile au scăzut. În 2011 a murit David Bryce și acum, 25 de ani mai târziu, Davie conduce organizația cu ajutorul unei echipe mult mai reduse de voluntari.Biroul lor a avut și zile mai bune; acum are cutii de carton înghesuite prin colțuri și e atât de frig încât scoți aburi pe gură când intri.Dar decupajele din posterele Trainspotting decorează în continuare pereții. Iar când am ajuns la întâlnirea cu ei, biroul era aglomerat și cald, iar de afară se auzeau conversații gălăgioase și râsete.L-am întâlnit pe Bill Lynch, un alcoolic în recuperare, care vine la întâlnirile Calton Athletic de patruzeci de luni (și 11 zile și 23 de minute) și nu se mai trezește demult într-o baltă de pișat. Acum arată în formă și face parte din echipa Calton Athletic care va merge în tabără pe Everest în luna noiembrie.L-am mai cunoscut și pe Brian Watt, care a venit aici după ce aproape și-a pierdut viața pentru că a sărit de o clădire. Și-a rupt spatele și ambele brațe și și-a dat seama că nu mai vrea să revină la viața de dependent.
Craig Broadley
Dar, după cum îmi spune toată lumea, cea mai importantă persoană din cameră e Craig – cel mai nou membru. „Mă uit la el și-i simt durerea", mi-a zis Willie. „Of, mi-o amintesc atât de bine."„Totul e foarte proaspăt, dureros și emoționant pentru mine ", recunoaște Craig. E abia a patra lui întâlnire. „Fiica mea a împlinit un an în luna ianuarie și m-am gândit că nu mai pot face asta. Cocaina mă făcea să mă simt vinovat, dar nu mă puteam opri. O luam primul lucru dimineața, în dubiță, pe șantier, înainte de culcare. Am un prieten care a lucrat la Calton și mi-a zis: «Omule, dacă vrei să scapi, sună-i pe oamenii ăștia.» Și mi-a dat numărul. Am sunat și mi-a răspuns John Ferns."
Publicitate
Dacă vrei să vorbești despre droguri cu cineva care să nu te judece, John – care e în recuperare de peste 13 ani – e omul potrivit.„Maică-mea a fost alcoolică", a povestit el. „S-a sinucis când aveam zece ani, s-a aruncat în râul Clyde."
John Ferns
Sora lui de 17 ani l-a ajutat să crească fără să se atingă de droguri și alcool până a ajuns la vârsta de 16 ani. Atunci s-a schimbat totul. A început cu jointuri și bere, dar în scurt timp, a descoperit amfetaminele, apoi heroina.„Sincer să fiu, prima doză de heroină a fost fantastică", recunoaște el. „Locuiam într-o cameră mizeră, dar heroina m-a făcut s-o văd ca pe o insulă în Barbados. În câteva săptămâni eram disperat după ea. În câteva luni, îmi vindeam hainele, vinilurile, tot ce aveam. Într-un an deja ajunsesem să jefuiesc oameni."
Scena petrecerilor a explodat în Glasgow și John a adăugat în combinație și niște ecstasy. Când n-a mai putut să tragă cocaină pe nas, a recurs la pipa de crack. Zdrobea orice cristal prindea, adăuga apă și se injecta.
Colin Nelson, unul dintre personajele originale din era Trainspotting, cu fiul lui de doi ani, Charlie.
„Ce te-a convins să vii la Calton?" „Am murit", mi-a răspuns. „Sufocat cu propria vomă pe o scară. Doi paramedici au reușit să mă resusciteze."S-a trezit la spital și sora lui l-a dus acasă și l-a încuiat în casa ei timp de trei săptămâni, unde a zăcut în poziție fetală „ca un sac de oase înfășurat în piele".„Nu puteam dormi, nu puteam mânca. Deliram, transpiram, vomitam într-o găleată lângă pat. A venit la mine un tovarăș și mi-a zis că singura mea speranță e Calton Athletic. Aș fi acceptat orice numai ca să ies din casa aia. Dar am venit aici și Calton Athletic m-a învățat ceva ; că mă distrusesem singur, fizic, mental și spiritual. "
