Asistentele creatorilor de modă faimoși sunt tratate ca niște câini

Săptămâna Modei e o junglă în care există o singură lege: Supraviețuirea celui mai puternic. Asistenții fashion sunt opusul acestei legi. Aproape invizibili, dar necesari, sunt oameni care decid conștient să lase la o parte respectul de sine în speranța că într-o bună zi vor deveni o copie a șefului lor. În ciuda torturilor fizice și psihologice constante la care sunt supuși, cantitatea de respect pe care o au pentru gurul lor nu are limite.

Ca să înțeleg ce le motivează pe aceste ființe umane să se supună voluntar altor ființe umane, am luat legătura cu niște asistenți fashion și i-am rugat să-mi împărtășească experiențele lor în domeniul modei.

Desigur, niciuna dintre persoanele intervievate nu a fost de acord să-i dezvălui identitatea sau identitatea persoanei pentru care lucrează, așa că le-am schimbat numele. N-aș vrea ca cineva să fie „concediat și eliminat din industrie pe viață."

Alice, 26 de ani, asistenta unui stilist faimos pe plan internațional

„Am început să lucrez ca asistentă fashion la vârsta de douăzeci de ani. În majoritatea timpului, am lucrat gratis. Așa e în modă – nimeni nu e plătit la început. Am știut întotdeauna că o să fie greu, dar am fost motivată și hotărâtă să reușesc. Sunt asistenta unui stilist faimos, îl ajut să selecteze trendurile în fiecare sezon și să creeze ținute pentru editorialele din revistă.

Din acest motiv, Săptămâna Modei devine o cursă. Trebuie să-l urmărești peste tot pe stilistul pentru care lucrezi, să memorezi toate ținutele, să te întâlnești cu el după asta și să selectați împreună piesele importante. Trebuie să fii creierul lui. Trucul e să te împrietenești cu șoferul lui personal – chestia asta îți poate salva viața. Dacă șoferul te place, te va ajuta să ajungi la timp la fiecare show, îți aduce orice ai uitat acasă sau ceva de mâncare. Altfel ajungi să leșini de foame, pentru că nu ai nicio clipă liberă la Săptămâna Modei.

Când lucrezi la un shoot, tu ești responsabil de 70 de procente din muncă. Alegi piesele, pregătești ținutele, suni PR-ii, care îți devin cei mai buni prieteni, îmbraci modelele sau vedetele, faci curat în stuio, totul! Ești mereu sub presiune.

Odată, într-o vineri noapte, șeful meu a schimbat toate temele alese pentru un shoot de a doua zi. Trebuit să dau telefoane la PR-i, să creez ținute noi de la zero. Na-m închis un ochi totă noaptea. Aproape am izbucnit în plâns când o piaristă mi-a zis că nu-mi poate face rost de o rochie de care avem nevoie. Dacă dai greș, ești concediat. Nu trebuie să uiți niciodată că ai un job pe care îl dorește toată lumea, așa că ești ușor de înlocuit.

Jobul e un coșmar care dă dependență. Relația mea cu șeful meu e foarte asemănătoare cu sindromul Stockholm. Pur și simplu nu pot să-i refuz nimic in ce îmi cere, indiferent de cât de absurdă e cerința. O altă stilistă cu care am lucrat la început mă ruga să răspund la mesaje erotice ale iubitului ei.

Dar nu e numai oribil: pe cât de abuzivă e relația uneori, pe atât de personală și frumoasă poate deveni. De câte ori am fost bolnavă, șefii mei au fost drăguți și protectori. Odată, unul dintre ei mi-a adus paracetamol pentru că aveam febră. Îmi spun că nu sunt persoane crude, ci doar oameni care știu ce vor. Accept toate astea pentru că scopul meu e să devin un stilist faimos, la fel ca ei."

Sébastien, 23 de ani, asistent designer

Sunt pasionată de modă de la vârsta de zece ani. Pot spune că trăiesc pentru modă. La douăzeci de ani, am început să lucrez cu niște stiliști relativ cunoscuți pentru niște reviste franțuzești și britanice. Eram plătită cu doar o sută de euro pe lună, așa că am hotărât să încerc să obțin un job la o casă de modă ca să-mi pot câștiga existența.

Am început ca al doilea asistent al designerului – pe scurt, eram asistenta asistentei. Plăteam facturile, cumpăram Coca-Cola Zero, luam hainele de la spălătorie, cumpăram creioane, plimbam câinele designerului, făceam cafea (bea numai cafea italiană). Practic, făceam orice în afară de design.

Nici măcar nu-l vedeam la față pe designer, nu vedeam nici hainele. Vedeam hainele înainte de show-uri, când trebuia să culeg boldurile de pe podea și să împăturesc piesele.

În timpul show-urilor, toată lumea e stresată și obosită. Dar nu poți să-i arăți asta designerului. Trebuie să fii calm și să faci tot ce-ți stă în putință ca să-l ajuți să-și desfășoare geniul.

Bineînțeles, nu există niciun fel de program orar. Poți lucra de la 7 dimineața până la 2 dimineața. Dar nu mă plâng niciodată. Îmi place la nebunie să lucrez în fashion."

Juliette, 25 de ani, asistenta unei designerițe internaționale

E un job de câine. Prima oară când m-a văzut designerița pentru care lucrez, nici nu a vorbit cu mine. A doua oară, am vorbit la o cafea despre jobul meu. Îmi doream mult să lucrez pentru ea. Îi admiram gusturile și munca. Mi-a zis: „Trebuie să te avertizez că nu sunt ca toată lumea. Sunt foarte strictă. Nu am răbdare pentru leneși și am așteptări foarte mari. Tot mai vrei să lucrezi pentru mine? " Evident, am r ăspuns da.

Jobul meu principal e să pregătesc ținutele pentru shootinguri. Uneori, mi se cere să creez un story cu piese care nici nu există: sun PR-ii și ăia nu știu despre ce vorbesc. Cel mai nasol e înainte de shoot. De obicei nu se implică deloc până în ultima clipă, când vine la mine cu tot felul de pretenții. Dacă nu-i răspund inteligent, mi-o retează imediat. Dar îi respect talentul enorm. Știu că voi avea succes datorită ei. În plus, mă lasă să am grijă de pantofii și accesoriile ei. Mi se pare drăguț.

Avem o relație foarte specială. Îmi cere des sfatul, dar își păstrează mereu autoritatea față de mine. Oamenii importanți din industria modei sunt ca niște copii. Au nevoie să fie mereu consolați, au toane și nu pot sta singuri mult timp.

Ar putea fi mai rău. Când lucrezi la o revistă, ești prins mereu între un șef nașpa și restul colegilor invidioși și manipulatori care visează la eșecul tău. Măcar la jobul ăsta sunt singură, pe cont propriu. "

Traducere: Oana Maria Zaharia