Știu, ai să zici că anii '90 au fost cea mai plictisitoare decadă din secolul trecut. Că anii ‛70 au avut hipioţii dezinhibaţi şi Woodstockul, iar anii ‛80 pantalonii bufanţi şi pe Michael Jackson. Și după aia? Plictiseală. Muzică proastă. Modă oribilă.

Pentru mine, şi pentru noi, toți cei care ne-am trăim adolescenţa atunci, după Revoluţie, anii ăia au fost atât de mişto pentru că toată lumea, nu doar puştanii, părea scăpată de-acasă. Occidentul venea peste noi, cu tot cu blugii turceşti prespălaţi şi atât de optzecişti, cu revistele Bravo şi Popcorn, cu MTV-ul şi Beverly Hills 90210-ul. Și cu casetele alea audio penale, pe care le derulai cu pixul.

Dacă unui german sau unui american adolescenţa lor din anii ‛90 li s-a părut idioată şi fără repere, s-o trăiască în România i-ar fi dat serios peste cap. Cu atât mai mult undeva în provincie, ca mine.

Iar pentru fete era şi mai greu. Voiai să fii cool şi nu ştiai cum, pentru că blugii bufanţi de la bişniţari nu se pupau cu ce vedeam noi în clipurile lui Britney Spears. Iar un vid stilistic ca pe vremurile alea nu cred să mai fi existat.

Dacă eşti fată şi ai făcut liceul pe vremea aia, ştii care era raportul de forţe feminin. Pe de o parte erau tipele populare, machiatele, vopsitele, cu fuste conice din vinilin, maiou cu vedere la buric şi bocanci, şi ştersele, anonimele sau vai-de-ele-le, care îmbrăcau aceeaşi pereche de pantaloni o săptămână întreagă.

Eu eram undeva pe la mijloc, cu un picior în tabăra tristelor, dar cu scopul precis ca, până la sfârşitul liceului, să ajung în gaşca scorpiilor spoite.

Spun spoite, pentru că e vorba de epoca de aur a cataloagelor cu cosmetice de la Oriflame, din care ai comandat și tu, şi mama ta, şi toată suflarea feminină pe care o cunoști. Niciodată în existenţa mea nu mi-am tencuit faţa ca la 15, 16 ani, când îmi făceam o mască cu toate produsele cosmetice care nu ar fi trebuit să se aşeze, în mod normal, pe tenul unei adolescente.

Pentru că, s-o zic p'aia dreaptă, puştoaicele de acum 20 de ani nu erau mai breze decât cele de acum. Şi nu, nu era vorba despre un machiaj declarativ, punk sau gotic, ci de o orgie a pudrelor şi a fardurilor, care le-ar fi făcut invidioase până şi pe tipele alea de la Bollywood.

Iar dacă voiai ceva mai light, te limitai la fardul albastru cu sclipici şi rujul maro închis de la Ruby Rose. Ce-i drept, dacă simţul estetic s-ar putea îmbolnăvi, al meu suferea, pe atunci, de turbare.

În schimb, cel mai nonconformist lucru pe care îl puteai face cu părul tău, prin anii ăia, era acel déchiré îngrozitor la stilistele vremii, coafezele comuniste cu alură şi tunsoare bărbătească. Sau puteai să încerci ceva pe cont propriu, cu cea mai penală vopsea de păr de pe piaţă. Doar ca să-ţi iasă blondul ăla, nuanţa puiului de găină, pe care-l avea în cap prietena celui mai popular tip din liceu.

Ți s-a întâmplat să te uiti la fotografiile vechi şi să te întrebi ce naibii a fost în mintea ta? Dacă pozele alea sunt din anii ‛90, răspunsul e clar. Situaţia era cam aşa: hipsteriţele vremii se îmbrăcau ceva în genul Vanessei Paradis, rockeriţele, dar astea erau puţine, o scoteau repede la capăt cu orice ţoală neagră cu Nirvana.

Iar mainstreamul avea ca uniformă rochiţele scurte cu bretele, ca Brenda din Beverly Hills, sandalele cu talpă din plută şi geaca de blugi. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, parcă nu eram chiar atât de rău…

Nu ştiu ce este mai nasol: să urle hormonii în tine când îl vezi pe Justin Bieber, cum fac fetişcanele de azi, sau să ţi-l lipeşti cu scotch pe Dylan, din Beverly Hills, 90210, pe uşa de la dormitor? Da, știu că vremurile de aur ale posterelor cu tipi frumoşi din seriale sau trupe de băieţi au apus odată cu succesul lor meteoric, dar, prin ‛90, cu cât îţi tapetai pereţii cu fotografii d'astea patetice, cu atât erai mai invidiată. Iar trocurile, gen un Backstreet Boys şi un Robbie de la Take That, pe un poster mai nu știu cum cu Bon Jovi, erau la mare căutare.

Chestiile astea te ajutau în momentele, deloc puține, în care colcăiau hormonii în tine. Găseai loc în altarul VIP de pe pereţi şi pentru englezoaicele alea isterice de la Spice Girls, dar făceai asta doar ca să te simți și mai frustrată că nu găsești, nicăieri în oraș, pantaloni roşii din scai ca ai lor. Sau platforme cât o treime din înălţimea proprie.

Acum 20 de ani, în România perioadei de tranziţie, a chiuli de la ore era cel mai aventuros lucru pe care-l putea face un puştan sau o puştoaică. O aventură care se putea termina prost într-un oraş de provincie cu 50 000 de locuitori, dacă te intersectai cu părinţii, tocmai atunci când poşteai nonşalant un Pepsi la două paie în cea mai bombă dintre terase sau o ţigară fără filtru, cea mai apropiată idee de cui, pe atunci.

De fumat, fetele fumau orice, de la ţigările bulgăreşti BT, la mai nasoalele Carpaţi, sau ce îţi mai oferea tipul ăla dubios care a repetat de trei ori clasa a X-a şi care părea că locuieşte permanent în curtea liceului.

Iarba sau drogurile erau vicii despre care, în anii ‛90, se vorbea în şoaptă, iar printre fete nu se prea cunoaşteau consumatoare. Asta nu le face pe adolescentele de atunci nişte virtuoase. Să fim serioşi, n-ai cum să fii vicioasă, dacă nimeni nu-ţi oferă șansa.

O altă distracţie din acele vremuri, şi știu că să-ți sune incredibil de trist, erau sălile rudimentare de jocuri, cu mesele de biliard împânzite de găşti de liceeni chiulangi. Noi, fetele, nu jucam şi nici nu ne dădeam în vânt după jocul ăsta cu bile, dar acolo erau băieţii. Şi doar pentru ei fugeam de la ore, nu?

Orice vârstă are dramele ei, iar pe atunci, a puberelor din noi era să nu ajungem la discoteca de vineri şi sâmbătă seară şi să nu dansăm pe „As Long as You Love Me" cu tipul ăla care semăna cu Nick Carter. Iar într-un oraş mic, în care toată lumea se cunoaşte şi dă nas în nas cu toată lumea, era cu atât mai greu să găseşti o minciună credibilă pentru părinţi, ca să nu rişti să pleci prima de la chef, ca ultima tristă.

Fetele cool stăteau până dimineaţa. La bairame era uşor, era ziua de naştere a lui cutărică şi nu se făcea să pleci înainte de tort. Numai că acolo se nimerea ca MC-ul să fie chiar tatăl sau mama nefericitului, şi se alegea praful de toate fanteziile tale romantice. Aşa că tot discoteca din clădirea teatrului judeţean (un fel de cămin cultural mai elitist) era Mecca pentru fetele debutante în ale distracţiilor de liceu.

Dar, ca să nu rişti ca taică-tu să-l trimită pe frate-tu după tine, când intrai în prelungiri cu distracţia, aveai nevoie de tot felul de diversiuni. Una dintre cele mai penibile era să le spui că te duci la slujba de Paşte şi să te găsească aproape de dimineaţă, la disco, agăţată de gâtul unuia, pe un blues al celor de la Take That.

Din fericire, existau taberele de vară, cele de la Costineşti de exemplu, în care chiar voiai să mergi. Pentru că, acum 20 de ani, acolo era absolutul în materie de agățat. Cam cum se întâmplă astăzi pe la Vama Veche. Tu voiai să mergi, părinţii voiau să scape şi ei vreo zece zile de tine. Gând la gând şi iată-te cazată în odioasele căsuţe din piatră din, pe atunci, „Staţiunea tineretului‟.

Băieţii aveau un scop clar şi precis înainte de plecare: să se îmbete ca porcii şi să şi-o tragă. Spre cinstea lor, reuşeau să se ţină de plan, în special de prima parte a lui. Tu, ca fată, aveai alte griji: să te spargi în figuri prin discotecile Ring şi Tineretului, încercând să-l agăţi pe unul din raverii ăia cu fluiere, care se dezinhibau când se băga Prodigy sau orice suna a jungle.

Dacă nu ei, mergea oricine, căci nu se făcea să te întorci în zori de zi singură şi învinsă la colegele tale de cameră.

Tristețe, venim! Așa se distrau oamenii la disco, în 1997

Și încă ceva care o să-ți sune penibil rău: distracţia de licean la Costineşti nu putea fi separată de cântările celor de la Compact. Minirecitalul lor, care era la fel de potrivit în discotecile alea cu decor fosforescent ca prinţesele de la Bamboo teleportate la un concert metal, nu făcea decât să-ți taie cheful.

Şi stăteai, ascultai și sperai. Sperai că o să vină mai repede piesa aia cu „După ani şi ani‟, o să se termine naibii totul, și o să te întorci la principala ta preocupare: identificarea și agățarea de băieți.

Aşadar, dacă eşti tipă şi ai trecut de 30 de ani, te vei regăsi în aceste rânduri sau, cine ştie, poate că nu. Dar chiar şi aşa, trebuie să recunoşti: să fii adolescentă prin ‛90 şi nu astăzi, n-a fost, până la urmă, foarte nasol.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre anii '90:
Cum a fost să cresc ca rocker român în anii '90
Cum era să fii gamer în România anilor '90
Cum era să fii raver în anii '90