Bunică-mea mi-a povestit cum era să fii deportată, cu tot cu familia, în România comunistă

Banatul a fost dintotdeauna o regiune multietnică. Se-mpăca român cu ungur, german cu ucrainean, sârb cu croat și cu bulgar. Caracterul european a fost însă zdruncinat puternic în anii postbelici.

Prima fază de dislocare masivă a avut loc în 1945, când 70 de mii de șvabi nemți au fost trimiși în URSS. Pe 18 iunie 1951, autoritățile comuniste au declanșat operațiunea de deportare a aproape 44 de mii de locuitori din Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți.

Bunica mea are 75 de ani acum. În 1951 avea zece ani și făcea parte din comunitatea de persoane care nu-și justificau prezența aproape de granița cu Iugoslavia. Iuliana-Zlatinca avea doar o familie iubitoare și câteva jucării pentru care ar fi făcut orice.

Am vorbit cu bunica mea despre acei ani tulburi din istoria României și despre soarta unei familii obligată să renunțe la toată agoniseala și să trăiască ani buni sub cerul liber.

VICE: Care era viața în Becicherecu Mic, imediat după Al Doilea Război Mondial?
Iuliana-Zlatinca: Erau trei etnii: români, nemți, sârbi, fiecare cu școli și biserici. Erau foarte respectuoși și toți se împăcau. Se vorbeau trei limbi. Noi grăiam în sârbește, dar știam și română și germană, iar celelalte două etnii, la fel. Nemții erau foarte buni meseriași, de exemplu tâmplari sau cleompfări. Știi ce-i aia? Tinichigiu. Duceai o oală găurită și el ți-o repara!

Să înțeleg că era o comunitate unită.
Da, și fiecare gospodărie era întreținută și curată. Pământul era lucrat, mai rudimentar, dar lucrat la timp.

Când ați fost anunțați că veți fi deportați?
În '51, în noaptea de Rusalii, 17 spre 18. A venit poliția și n-am știut despre ce e vorba. Și eram speriați, că-n urmă cu puțin timp au fost deportați șvabii. Credeam că o să ne ducă-n Rusia și pe noi.

Ce știați despre nemți?
Nu știam nimica, pentru că nu se coresponda. Abia după un timp se știa despre ei.

Care a fost justificarea pe care v-au dat-o?
Ne-au trezit și ne-au pus în vedere ca-n două-trei ore să adunăm niște lucruri, cele mai necesare, ceva alimente și în zorii zilei să părăsim locuințele. S-au sigilat ușile și trebuia să-ți iei lucrurile cu tine, cât puteai, într-o singură căruță,.

N-a întrebat nimeni „de ce ne luați, oameni buni"?
„N-avem voie să vă spunem", era răspunsul. Erau soldați, ce știau ei… Și „nu puneți atâtea întrebări", îi ziceau lui dedica (tatălui). Ne-au dus la gară. Acolo am stat vreo două zile, până s-au format vagoane. Am dormit acolo, pe iarbă. Îți dai seama, în căldura aia.

Și… asta trebe să-ți povestesc! Zece ani aveam. În urmă cu doi ani, îmi cumpăraseră un cărucior și-o păpușă frumoasă. Ne jucam cu ele toată strada. Și eu voiam să iau acel cărucior. Mă, și nu m-or lăsat! Unul a azvârlit în curte căruciorul. Fără să le spun părinților, spre seară, am fugit, am sărit poarta și am luat căruțul. Cu multă frică, am venit cu el și păpușa. După cinci ani, am adus-o acasă. Până și maică-ta a ajuns să se joace cu păpușa aia. Era frumoasă păpușa. Și acuma țin minte cum era.

Documentarul „Povestiri din Bărăgan", despre perioada deportărilor masive din sudul țării

Ce ați mai luat cu voi?
Două paturi, un dulap, haine, lenjerie, oale, o mașină de gătit, o prelată. Plus doi cai, o vacă și parcă un porc. Toate într-un vagon de marfar. Prelata aia ne-a ajutat foarte mult, că trei luni am stat în coliba pe care am acoperit-o cu ea. Și o masă parc-am avut. Și două scaune. Când ploua, bunica ne ținea în pat și cu umbrelă, iar mama și tata scoteau apa cu gălețile. A doua zi, toată strada parcă era un târg de haine.

V-au spus unde veți fi duși?
Nu, nimeni n-a știut.

Cum s-au comportat soldații cu voi?
N-aveau voie să vorbească. Nu știu, ei credeau că suntem niște oameni răi. Și locuitorii Dâlgăi, Călărași, unde am ajuns, așa știau. „Ăștia sunt niște oameni îngrozitor de răi, de-aia i-o adus aici". Și după ce au văzut cum suntem și ce gospodării ne-am făcut, atunci și-au schimbat mentalitatea asta.

Au existat disidențe sau răscoale?
Nu, toată lumea a tăcut și a acceptat. Auzi, înainte te luau noaptea. Uite, pe tatăl bunicului tău l-au luat și l-au bătut că nu voia să se alăture colectivizării. Pe unii îi băteau de numa'. Cei mai puturoși și mai săraci oameni din sat s-au înscris în partid. Și făceau legea. Le era ciudă pe cei cu pământ.

Cât timp v-au ținut în tren?
O săptămână, în condiții inumane. N-am primit provizii, numai ce am avut la noi. În afară de apă, pe care ne-o dădeau printre gratii. Eram încuiați cu lacăt. Nevoile ni le făceam acolo, în găleată. Am stat în același vagon cu animalele, că asta era averea noastră.

Când ați ajuns…
„Acum, coborâți".

Știați unde sunteți?
Nu, habar n-am avut. În gară ne-au așteptat alți soldați și ne-au spus să descărcăm tot ce avem și să punem în căruțe. Ne-au dus în câmp, unde erau niște țărușe. „- Uite de-aici și până aici e partea voastră, unde trebuie să vă faceți o casă", ne-au spus. „Din chirpici". Nici n-am știut ce-i aia.

Cum au reacționat ai tăi?
Toată lumea era bulversată. Dar am fost bucuroși că nu ne-or scos din țară.

Erați numai sârbi?
Nu, amestecați. Erau și șvabi. Iar unii dintre ei au fost deportați și-n Rusia, și-n Bărăgan.

Cum ați trăit până ați terminat cu casele?
Vai de capul nostru. Am dormit sub cerul liber. Am început să ne adunăm cât de cât și să ne întrebăm ce-o să facem mai departe. Unii, foarte tineri, mergeau noaptea și furau de la o fermă din apropiere trifoi pentru animale. Sau erau liziere, din care noi mergeam și furam lemne uscate, ca să avem cu ce face focul. După care au început să ne trimită pachete și scrisori rudele din alte sate din Banat, pe care nu le-au mutat.

Și ce vă scriau?
Păi scrisorile nu aveam voie să le luăm. Desfăceau polițiștii pachetele și confiscau scrisorile. Câteodată desfăceam pachetele și repede înșfăcam scrisoarea. Câteodată ne vedeau, alteori nu. Așa emoții aveam.

Deci voi stăteați într-un perimetru. Era închis și păzit?
Nu era păzit.

Deci puteai să fugi, dar dacă te legitima cineva…
Dar ți-era frică să fugi. Cum să fugi? Aveam D.O. (domiciliu obligatoriu) pe buletin și nu puteai să te duci…

Care erau riscurile dacă te prindeau?
Te trimiteau la închisoare.

Să revenim la momentul după ce ați ajuns acolo. Cât timp a durat să vă construiți casele?
Trei luni. Am făcut cărămizi din chirpici. Spre octombrie deja se făcuse frig și nu mai puteai să riști să dormi afară. Am avut o cameră, o bucătărie și-o verandă mică. Acolo am dormit toți cinci ani de zile. Ne-am făcut și groapă pentru toalete. În spatele casei am făcut grajdul pentru cai și vacă.

S-a făcut și școala prin muncă voluntară. Toți s-au dus să pună umărul. Când a început anul școlar, cei cu liceul au fost puși profesori. De română, de rusă – o nemțoaică deportată și întoarsă era profesoară.

Deci se ocupa cineva de educația voastră. Spital sau medic ați avut?
La început, nu. Mai târziu tot comunitatea a făcut un dispensar.

Cum își făceau oamenii rost de-un ban?
Era un gostat acolo. Cât vedeai cu ochii era câmp de bumbac. Inclusiv copiii lucrau. Primeam un șorț și trebuia să-l strângem și să scoatem bumbacul din capsule. Toți eram numai răni. În funcție de câte kilograme de bumbac strângeam, atâția bani ne dădeau la sfârșitul zilei. Și parcă ne dădeau și-o ciorbă la prânz.

Mai era și-o herghelie. Un văr de-al meu a fost contabil, cred, acolo. Era cam la trei-patru kilometri de satul nostru. După herghelie, era o fermă de curci. Acolo am fost angajată un an și ceva. Aveam paișpe ani, după clasa a șaptea. Doi ani am pierdut acolo, în loc să fac școală. Apa era galbenă, dar ne era sete, îți dai seama. Eu nu știu cum de n-am făcut pietre de la apa aia. Apoi, iernile erau foarte grele.

La un moment dat, tata a vândut un cal. Dar după asta, s-au schimbat banii. S-a trecut la alte bancnote. Și-am pierdut tot: și banii pe care i-am adus cu noi, și ăștia. Foarte puțin am primit.

A fost o lovitură mare pentru părinți. Eu nu știu cum au putut să supraviețuiască…

Au existat oameni care s-au sinucis sau care au fugit și de care nu s-a mai auzit?
Știu că o femeie s-a spânzurat. Și mulți au și murit pe-acolo. Au fost multe tragedii.

După cât timp vi s-a permis să reveniți de-acolo?
Cam după cinci ani. Sârbii au fost primii care au avut voie, că s-a împăcat Tito cu Gheorghiu-Dej.

Cam la vreo lună după noi au venit și șvabii.

Ați primit casele înapoi? Cum le-ați găsit?
Da. Păi la noi a fost popota ofițerilor. A fost o foarte mare dezamăgire. Adică acolo mâncau ăștia.

În jumătate de cameră au făcut numai plită, unde se făceau mâncărurile. În casa mică din față, s-au pus să țină porci.

Iar în bazinul din fața casei, unde se aduna apa de ploaie, au avut WC. M-au pus ai mei să-l curăț, că eram mai slabă și era spațiu mic de intrare. M-au legat cu funii, m-au camuflat și mi-au dat și găleată. Eu o umpleam, ei o goleau. Groaznic!

Dar n-am putut locui în casă după ce am primit-o înapoi, că nu erau nici geamuri. Era plastic pus. Așa că a trebuit să dormim pe la vecini. Vreo doi ani a durat s-o refacem.

Cum s-au comportat oamenii din sat cu voi?
Frumos, că ne cunoșteau de dinainte. Dar țin minte că foarte multe lucruri de-ale noastre le-am recunoscut la vecini. Ori că au luat, că un vecin a fost închis că l-au prins furând din casa noastră, ori că le-au cumpărat. Mergeam pe la vecini și, ca și copil, știu că recunoșteam o lampă, ziceam: „asta-i a noastră".

Spune-mi dacă e ceva bun, cu care ați rămas din perioada petrecută în Bărăgan.
Respectul față de părinți. Legătura asta sufletească, a fost ceva…

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre comunismul din România:
Bunică-miu era un hipster comunist şi i-am moştenit toate dubioșeniile
Fotografiile avangardiste care au ajutat la răspândirea comunismului sovietic
Ultimul sat comunist al Chinei