Milf Teeth

Cum să te faci pe jumătate praf și să fii genial

De Sophie Heawood

Salut, sunt Sophie Heawood. Nu cred că rubrica mea are nevoie de un titlu. Dar dacă John Doran are rubrica MENK, eu pot avea rubrica MILF. Sau poate MILF TEETH. Nu vreau să mă definească faptul că sunt mamă.

MILF TEETH #5: CUM SĂ TE ÎMBEȚI ȘI SĂ FII GENIAL

Eram într-un bar de pe Old Street cu prietenele mele Rachel și Grace când m-a lovit geniul. Mi-a ordonat să mă așez pe podea în toaletă și să-mi scriu capodopera pe telefon cu degețelele mele geniale. Dacă nu răspund pe loc chemării, s-ar putea să pierd ideile. Și poate ideile alea conțin informații despre cum se vindecă boli precum cancerul sau despre cum poți să reconstruiești atomul la loc după ce a fost descompus. Evident, sunt o grămadă de amatori care au impresia că sunt geniali când se îmbată, dar eu nu sunt beată. Am băut una, alta, dar nu m-am îmbătat. Sunt într-o stare perfectă, divină. Sunt Pe Jumătate Beată.

Beția pe jumătate e o invenție pe care o cultiv de câteva luni, de când am venit acasă și i-am zvârlit portofelul unei baby-sittere politicoase pe care o angajasem printr-o agenție și i-am bolborosit: „Ia și tu cât trebuie de acolo, nu mă pricep la cifre în momentul de față.” Ca să fii Pe Jumătate Beat, trebuie să întrerupi ciclul băuturii, ca atunci când te oprești din pișare pe la jumătate, doar că aici trebuie să te oprești din băgat lichid în tine, nu din eliminat. (Știți cum te învață ăia la teatru să fii beat? Nu-ți spun să te prefaci că ești beat, ci să te prefaci că ești treaz, pentru că asta fac, de fapt, oamenii beți. Când ești pe jumătate beat, trebuie să faci opusul, și anume, să te convingi că ești deja beat rangă.) De fiecare dată când simți că băutura începe să te încălzească pe dinăuntru și să-ți facă rotițele să se învârtă, te oprești.

De fiecare dată când te gândești „Ia să-l sun eu pe fostul, să văd ce mai face”, chestie care se va termina cu o ceartă nasoală, te oprești. De fiecare dată când te gândești „O ard prin Shoreditch de atâția ani încât nu m-ar mira să aflu că mi-am tras-o și cu Banksy.” De fiecare dată când te gândești: „Auuu, îmi sângerează picioarele de la pantofii ăștia nenorociți, ia să merg eu desculță până acasă și să-mi fac reflexoterapie cu pietrele de pavaj din fața shaormeriilor, iar cioburile n-o să mă taie pentru că sunt diamante urbane luminate de luna frumoasă de octombrie.” În momentele astea, pui paharul jos și respiri adânc. Aștepți. Îți iei o apă plată. Nu mai pui gura pe alcool până când nu ți-au trecut ideile astea debile, iar barul arată din nou a bar și nu a afacere palpitantă în care să-ți investești toți banii.

Așadar, sunt pe podea, tastând, iar gânduri poleite cu aur mă izbesc din toate părțile. Tastez atât de repede, iar creierul abia ține pasul cu ele. Un gând profund după altul mi se perindă prin minte – despre cum prietenii mei sunt Australia, iar eu sunt Tazmania. Și toată marea aia din jur. Un paragraf întreg despre primele patru note din „Come into my life” a lui Joyce Sims. O lungă discuție despre cum te poți pierde într-un cântec pe care nu l-ai compus tu.

Rachel trece pe lângă mine și se oprește brusc. „AICI erai. Ce dracu' faci pe jos? Nu te mai poți ridica?” Grace mă cunoaște de mai mult timp decât Rachel, așa că atunci când ni se alătură, nu e surprinsă deloc. „Așa face tot timpul,” zice cu o față total pasivă. Dar bărbaților le place la nebunie chestia asta. Au venit patru tipi unul după altul să mă întrebe dacă sunt ok. Grija lor mă excită un pic, dar nu mă pot opri din scris. Într-un final, al cincilea bărbat mă întreabă dacă sunt ok și îi răspund „da” fără să-mi ridic ochii din telefon. Pleacă, dar se întoarce și-mi spune: „Să știi că m-am întors pentru că ești prea frumoasă ca să zaci pe podea.” Mă uit în sus și-i văd sprâncenele arcuite și privirea ușor îngrijorată. O să ne căsătorim într-o bisericuță la țară! Continui să scriu, geniul mă ține strâns în gheare astă seară.

(Și chestia asta funcționează mult mai bine decât încercările mele din adolescență de a fi Pe Jumătate Tripată. Când aveam 18 ani, toți prietenii mei cu care luam acid băgau două timbre, numai eu băgam jumate de timbru, ca să fiu sigură că o să fiu în regulă. După care toți erau convinși că UUU UUU semafoarele ascund atâtea înțelesuri, iar eu sunt un tren vesel care nu poate fi oprit, numai eu eram UUU UUU semafoarele ascund atâtea înțelesuri, iar eu sunt un tren vesel care nu poate fi oprit, dar de ce dracu' mă simt așa, e JENANT să faci ca trenu', da' așa-mi vine, aoleu, dar mă vede toată lumea, ce-or crede despre mine.)

Deodată aud - stai puțin, nu pot să cred – să fie MC HAMMER?! - și sunt nevoită să-mi îndes telefonul în geantă și să alerg pe ringul de dans și să mă zbânțui, să iau trânte, pentru că picioarele îmi sunt amorțite de la stat pe jos ghemuită. Nu știu dacă prietenele mele râd cu mine sau râd de mine, dar știu sigur că și-au scos aparatele foto și mă pozează la greu în timp ce mă învârt ca elicea. Sunt în formă pură. Sunt tare ca oțelul, sunt invincibilă și de undeva aud un cor de îngeri cântând.

În dimineața următoare mă simt ciudat, un pic rău. Îmi pun telefonul la încărcat, nerăbdătoare să-mi citesc capodopera genială, 3000 de cuvinte unul și unul. Am trei documente, intitulate Jumate Beată, Jumate Beată 2 și Jumate Beată 3, pe care mi le-am trimis și pe mail, să nu le pierd în caz că cineva îmi fură telefonul. Le citesc. Sunt niște căcaturi incredibil de retardate. Eh, se pare că eram beată rangă, de fapt.

Urmăriți-o pe Sophie pe Twitter: @heawood

Traducere: Oana Maria Zaharia

Comments