Dacă mă faci teroristă, nu înseamnă că flirtăm

Autoarea

Eram cândva super-pasionată de karaoke. Obișnuiam să merg cu cea mai bună prietenă în singurul bar din orășelul natal (în San Francisco Bay Area) și să-i urmăresc pe obișnuiții locului bâiguind un ”Smells Like Teen Spirit” sau un ”The First Cut Is the Deepest”. Într-o noapte, după ore în șir în care l-am ascultat pe un bătrân pe nume Victor legănându-se și urlând într-un microfon, am mers alături la o cantină ca să ne detensionăm cu o brânză la grătar. Abia începusem masa când doi tipi cu pălării de cowboy au intrat în vorbă cu noi. Aveau accent sudic, dar se dădeau californieni. După treizeci de secunde era deja prea mult pentru mine.

Tipul mai tăcut m-a luat la discuții și m-a întrebat de unde sunt de loc. Am spus Irak - părinții mei s-au născut în Baghdad, dar au plecat în '70, când lucrurile au început să se împută în partidul Ba'ath. A început să-mi tărăgăneze că el e veteran al războiului din Irak și că a văzut „atât de multă mizerii” acolo. „Sunt sigură”, i-am răspuns. Nu știam sigur dacă face un efort să ne împrietenim, dar în fine. Deși mi-am exprimat clar lipsa de interes, el a continuat. ”Știi, când am fost în Irak, femeile nu erau deloc atractive. De aceea sunt atât de surprins de tine. Ești drăguță.”

Probabil că melanjul dintre o ignoranță flagrantă și fața lui ca o pâlnie în lumina fluorescentă mi-a pus capac. Ca femeie, era iritant să fiu agățată într-o cantină. Ca femeie de culoare, eram scoasă din pepeni să văd că cineva ar merge atât de departe încât să-mi spună că sunt drăguță în comparație cu restul din rasa mea. Și, mai mult de atât, eram oripilată că soldatul ăsta inapt social, mă judeca în față ca pe altceva decât un cetățean american, ceea ce sunt.

Fiecare fată știe cum e să fie pândită. Dacă ești femeie și te plimbi de una singură, sunt șanse mari ca cineva să te claxoneze, să ți se adreseze fie că stabilești sau nu contact vizual sau, dacă nu ești demnă nici de cuvinte, să scoată pe gură onomatopee ca și cum ar chema vacile. E unul din lucrurile alea la care noi, ca femei, ne așteptăm oricând, fie că ne place sau nu. Dar există o categorie specială de ”pândă” care trebuie neapărat menționată și pe care eu o numesc flirt rasist.

Flirtul rasist există încă de la începuturile timpului, când oamenii idioți ai cavernelor încercau să-și umilească partenera pe tot parcursul drumului spre dormitor. Se-ntâmplă când un labă tristă are tupeul să-și joace asul din mânecă în disperarea de a te complimenta, dar ajunge să sune ca noul lider al celui de-al treilea Reich.

Femeile sunt deseori categorisite sexual pe rase. Cu ajutorul media și culturii pop, femeile sunt plasate în diferite compartimente codate în funcție de culoare - dulci și supuse, sălbatice și sexuale, protejate și pasive - conform etniei. Este motivul pentru care actrițele latine ca Sofia Vergara sunt împinse să-și vopsească părul deschis la culoare în culori închise și să-și întărească trăsăturile ca să se conformeze stereotipurilor. Este motivul pentru care femei de culoare, ca actrița bollywodiană Priyanka Chopra, lansează cântece ”autobiografice” numite ”Exotic”, ca singurul lor acces la publicul larg. Cea mai mare problemă cu sexualizarea rasială e că nu e altceva decât vechiul rasism cu care suntem toți obișnuiți, la un nivel înșelător pentru simplu motiv că e clandestin. Și se poate transforma destul de rapid din flirt în ostilitate.

Acum vreo două luni, oamenii au sărit s-o numească pe Nina Davuluri „Miss al Qaeda” după ce a câștigat Miss America 2013 - și, oameni buni, nu era nici măcar arăboaică. Era indiancă. Dacă unele femei se lasă compartimentatepe baza rasei, atunci mai eo surpriză faptul că Nina, cetățean american, a fost insultată doar pentru că nu arăta destul de ”albă”? Surpriză sau nu, nu e OK.

Și știu exact cine sunt oamenii ăștia. E bețivul de pe Wall Street pe care l-am auzit urlând într-un bar despre cât iubește asiaticii pentru că pot face orice își doresc. E băiatul neexperimentat din frăție care spune că nu-i plac negresele pentru că sunt prea guralive. E tipul care m-a făcut teroristă la o petrecere și trei secunde mai târziu se freca de mine. E cineva dezinformat până în punctul în care orice persoană de care se lovește nu e mai mult decât o caricatură a ceva din televizor sau despre care au auzit de la un prieten al unui prieten care a călătorit la un moment dat prin Maroc sau Tanzania sau Asia de sud-est. Toți oamenii ăștia sunt motivul pentru care sexualizarea pe etnii și rasismul se îmbină într-o nouă culoare urâtă și de nedefinit.

Dacă încerci să strigi după mine, măcar dă-ți seama că nu sunt Paula Abdul sau MIA sau orice altă persoană care are un look vag arăbesc. Numele meu este Rula Al-Nasrawi și provin dintr-o familie de irakieni de primă generație, care și-au petrecut ani de zile încercând să fugă de terorism pentru ca urmașii lor să poată trăi în liniște. Vorbesc despre o cultură care a existat, a înflorit, s-a prăbușit și care acum trăiește din ajutoare sociale; dacă singurul lucru pe care îl poți spune este că ”lucrurile sunt atât de nasoale acolo” sau că este ”exotic”, ești un idiot.

Sunt mult mai mult decât modul în care privesc. Dar nu vei știi niciodată dacă te uiți la mine și încerci să-ți pui la punct prima replică. Și e o perspectivă pe care orice femeie din lumea asta, indiferent de rasă sau clasă, o va susține alături de mine.

Traducere: Oana Maria Zaharia