De ce nu ne bem propria urină?

Foto de prilfish, via Flickr

Incest. Patricid. Canibalism. Necrofilie. Există anumite tabuuri interculturale pe care nu le contestă nimeni (decât dacă nu eşti genul care-o arde pe forumuri cu pornografie ilegală pe Reddit). Şi apoi vine problema dejecţiilor umane. De-a lungul anilor, atitudinea noastră faţă de excreţiile corpului uman a fost într-o continuă schimbare. După era victoriană, rahatul şi urina au fost considerate substanţe dezgustătoare, care nu pot fi menţionate în public. De atunci, stăm călare pe nişte tronuri de porţelan şi micţionăm şi defecăm în apă potabilă care dispare de sub noi în câteva secunde.

Dar pentru unii oameni, un pahar înalt de urină din care ies aburi e secretul pentru sănătate şi vitalitate. Cu toţii am auzit poveştile disperate ale unor supravieţuitori care au de ales între a-şi bea urina sau a muri deshidrataţi, precum cea a lui Aron Ralston, care-şi amputează singur braţul în deşert, şi care a fost şi transformată în filmul 127 Hours de Danny Boyle. Cu toţii ştim că urina este sterilă şi nontoxică, ceea ce o face singura opţiune de a satisface setea când eşti înconjurat de mare şi nu poţi să bei nicio picătură din ea. Dar pentru unii împătimiţi ai urinei, consumul de pişat, numit şi urofagie, este mai multe decât o soluţie de urgenţă, este un leac universal. De la romani, la azteci, la China zilelor noastre şi la britanici, „experţii” şi practicanţii urofagiei spun că este leacul pentru orice de la chelie, impotenţă şi diabet, până la cancer. În America, autorul J.D. Salinger îşi prezervă şi-şi bea propria urină ca un tratament homeopatic.

Astfel de practici par dubioase pentru publicul român, dar timp de mii de ani, practicanţii hinduşi ai medicinei ayurvedice şi-au băut propria urină pentru a-şi focaliza energia vitală, într-un ritual tradiţional numit Shivambu Shastra. Ei spun că prin consumul de urină îţi reabsorbi enzimele şi hormonii care ajută la digestie şi la regenerare celulară, cu un risc scăzut.

Luna trecută cei de la Daily Mail au scris despre o variantă a acestei terapii numită „vacopatie”. O mână de urofili hinduşi din apropierea oraşului Agra consumă dejecţiile vacilor virgine, pentru puterea lor de vindecare. Ei beau sucul auriu de sub cozile ridicate ale vitelor de parcă ar fi dozatoare de bere. Oare aceşti iubitori de duşuri aurii s-au prins de ceva ce ne depăşeşte? Ar trebui să bem cu toţii din fântâna cu urină? Am vorbit cu nutriţionistul dietetetician Andy Bellatt despre faptele şi ficţiunea din jurul urofagiei.

VICE: Există beneficii din consumul de urină umană sau de vită?

Andy Bellatt: Nu există beneficii documentate din consumul de urină (de om, vită sau orice altceva). Deşi urina este 95 la sută apă, este în primul rând o dejecţie metabolică. Rstul substanţelor din ea sunt eliminate din corp pentru un motiv. Corpurile noastre sunt inteligente, ele nu excretă substanţe de care avem nevoie pentru supravieţuire.

E ok să-ţi consumi propria urină, dacă eşti naufragiat undeva fără apă potabilă?

Pentru că urina conţine unele săruri, s-ar putea să grăbească deshidratarea. Pe lângă asta, dacă te bazezi doar pe urină pentru hidratare, în câteva zile va deveni foarte concentrată şi plină de toxine care vor pune presiune pe rinichii tăi.

Dar dacă nu eşti într-o situaţie de urgenţă şi ai şi apă potabilă la îndemână, e vreun pericol să-ţi bei pişatul?

Deşi nu ai cum să mori dacă-ţi bei urina (există toxine în ea, dar ele sunt prezente în cantităţi minime şi vor fi evacuate în următoare tură de urinare), nu ai niciun motiv logic s-o faci.

Traducere: Mihai Popescu