De ce sunt varză copiii mileniului 3?

Baby boomerii adoră să-și bată joc de copiii mileniului trei. Spun că suntem niște narcisiști leneși cu creierul praf din cauză că avem aplicații Instagram pe iPhone. Evident, ăsta e un argument stupid, dar e la fel de evident și faptul că suntem o generație varză. Peste 5 milioane de oameni se chinuie să-și găsească de lucru. Șapte din zece americani iau droguri, în special tinerii. Numai în Los Angeles există 10 000 de tineri vagabonzi, fără casă.

De ce se întâmplă asta? Revista Time spune că eu sunt simbolul perfect pentru o tinerețe distrusă. Nu sunt sociolog. Dar pot să vă spun ce e în neregulă cu mine. După ce am fost la închisoare și am stat un an la reabilitare prin ordin judecătoresc, am devenit mai conștientă de mine însămi. Vreți să știți cum ajunge o tânără de 19 ani o drogată, dependentă de luxul și strălucirea stilului de viață de la Hollywood? Uite cum.

Eram egoistă și imatură. (Orice episod din Pretty Wild e un exemplu bun pentru asta). Nu conta dacă avocatul îmi spunea că n-ar trebui să merg în Mexic pentru că aveam proces a doua zi dimineață – dacă voiam să merg în Mexic, mergeam. Pentru mine nu exista cuvântul „nu”. Sunt sigură că acest comportament imatur avea legătură cu incapacitatea mea de a trece peste evenimentele traumatice petrecute în copilărie – la urma urmei, drogurile ameliorau durerea asociată cu reflecția asupra problemelor mele din adolescență – dar intuiția îmi spunea că problemele mele merg mai departe de atât. Așa că l-am sunat pe Bob Forrest să-l întreb de unde crede că izvorăsc problemele mele.

Poate îl știți pe Bob de când era consilier la Celebrity Rehab și purta o pălărie peste claia aia de păr roșcovan. E unul dintre cei mai buni consilieri pe probleme de droguri din lume – un înțelept punk-rock care spune mereu ceea ce crede – și unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Oricând am dubii în legătură cu ceva, pe el îl sun.

„Părinții trebuie să te pregătească pentru viața în această lume, nu să-ți facă viața mai ușoară, nu să-ți fie prieteni sau confidenți. Rolul lor e să te ghideze, să te protejeze, să-ți fie mentori și să te pregătească pentru lumea asta,” mi-a spus Bob. „Și majoritatea părinților copiilor care au acum douăzeci și ceva de ani n-au făcut asta. Iar fenomenul ăsta îi afectează acum și pe copii, și pe părinți.” A făcut o pauză. „Alexis, n-o să-ți fie ușor să spui asta, dar crezi că ai fost crescută corect?”

Eram șocată, dar cu cât mă gândeam mai mult la cuvintele lui Bob, cu atât îmi dădeam seama că are dreptate. De curând, când am întrebat-o pe mama „De ce nu m-ai învățat cum să trăiesc?”, ea mi-a răspuns „Asta se învață la școală.” Mama n-a știut să gestioneze un cont bancar până la treizeci și ceva de ani. M-a lăsat să fumez iarbă, m-a încurajat să iau lecții de dans la bară și mi-a permis să dau petreceri în casă. Eram super prietene. Eram un fel de Dina și Lindsay Lohan.

Mama are o scuză pentru asta. Acum câteva săptămâni, am luat prânzul cu ea și cu Bob și ea i-a spus că „făcuse ce știuse ea mai bine în circumstanțele date.” I-am cerut părerea lui Bob, dar el n-a pus botul la asta. „Putea să fi făcut un milion de lucruri,” a spus el. „A făcut ce a simțit. Era mai convenabil. A ales un drum lipsit de provocări. Nu te-a pus să mergi la facultate și să-ți iei un job adevărat ca să vezi cum e. Înțelegi ce zic?”

Dar nu pot da toată vina pe maică-mea. A crescut într-un mediu strict, rece, neprietenos, fără conexiuni emoționale reale, și după ce mama ei a murit (când ea avea zece ani), a hotărât că singurul lucru pe care trebuie să-l facă un părinte e să-i ofere copilului dragoste. Nu sunt psiholoagă, dar poate că a avut nevoie ca dragostea noastră să înlocuiască dragostea mamei ei. E o nebunie să crezi că dacă îți iubești copilul și el te iubește pe tine, acesta se va transforma într-un adult ok, dar mama chiar credea cu tărie că universul va avea grijă de noi dacă ne iubim una pe alta.

M-a crescut cu cele mai bune intenții și ani de zile am crezut că asta e tot ce contează. Când am început să-mi revin, cel mai ușor a fost să arunc vina pe mama. Așa că am iertat-o. Dar cum să-mi iert mama pe care o iubesc dacă nu înțeleg cu ce greșise?

Vorbesc public despre asta pentru că relația mea cu mama nu e un fenomen izolat. Biografia de pe Instagram a celui mai bun prieten al meu (care e gay) spune despre el că e un „fiu casnic în vârstă de 23 de ani” căruia îi plac „plimbările lungi până la frigider” și câinele lui. În Los Angeles, asta e ceva normal. Copiii de clasa a șasea primesc cadou genți de 1 000 de dolari, tinerii de 16 ani primesc mașini de lux de ziua lor, iar absolvenții de facultate se întorc acasă după ce au terminat școala. Și de ce ar pleca de acasă, când acasă se pot apuca de droguri din trei în trei luni, după care sunt trimiși la centre de reabilitare de lux cu masaj, acupunctură și mese gătite de bucătari experți – toate astea fiind plătite de părinții lor?

Știu că mulți americani de douăzeci și ceva de ani n-au crescut așa. America e o țară cu un sistem de clase: nu degeaba avioanele au clasa întâi, clasa business și clasa a doua. Eu n-am crescut cu zboruri la clasa întâi, dar am moștenit lipsa de responsabilitate de undeva. În loc să irosească timpul, hârtia și cerneala scriind despre relația noastră cu telefonul mobil și cu internetul, revistele ar face bine să investigheze cum am fost crescuți de către baby boomeri. Dacă le examinăm greșelile, am putea rezolva problema generației noastre și ne-am putea crește copiii pe un teren situat între disciplină și dragoste.

Alexis e consilier pe probleme de droguri și alcool. Lucrează ca centrul de reabilitare al soțului ei, Acadia Malibu. În prezent își scrie memoriile și se ocupă de copilul ei, Harper. A renunțat la alcool și la droguri acum trei ani.

@itsalexisneiers

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citeşte şi: 

Zece lucruri pe care copiii mei n-o să le creadă despre 2013

Copii anti-glonţ

Rubrica Ce spun copiii