De Farid Fairuz nu-i pasă nimănui

Farid Fairuz este alter-egoul libanez-suprarealist al coregrafului Mihai Mihalcea, fostul director al Centrului Național al Dansului din București. Tot ce face el, cu o perucă monstruoasă în cap și-o pelerină aurie pe umeri, se întâmplă de obicei în spații publice. Sunt chestii cel puțin dubioase, legate într-un fel jucăușde problemele care enervează orice activist: latența și ignoranța oamenilor, nepăsarea oficialităților, prea mult consumerism, prea puțină simțire. Poate de aia nici nu-l bagă lumea în seamă. De când și-a pierdut CNDB-ul sediul, nici el nici colegii lui nu s-au ales cu prea multe, așa că s-au axat mai mult pe workshop-uri prin țară și înființarea unor spații performative și de cercetare independente, cum ar fi Căminul Cultural/subRahova.

Prin mai anul acesta, când își vedeau de treburile lor contemporane pe la Cluj, au primit din întâmplare o invitație la punerea pietrei de temelie a unui nou campus teologic. La sărbătoare au venit și o masă de protestatari bine păzită de mascați. Așa au aflat că în decembrie anul trecut, 76 de familii sărace, dar civilizate (dintre care marea majoritate întâmplător țigani), de pe-o stradă a orașului vecină cu cea pe care locuiește primarul, au fost convinse să semneze o mutare grăbită în buza gropii de gunoi Pata-Rât, în 40 de locuințe sociale construite în regim de urgență după norme europene, întinse pe zece module. Întrucât Clujul de azi e gândit de primărie ca zonă metropolitană, planul de management - unul dintre termenii preferați ai funcționarilor publici - includea reciclarea conținutului gropii cu pricina și o reînflorire ecologică a zonei. Cum asta nu s-a mai întâmplat, inspectorii de mediu care au luat probe pentru siguranța oamenilor în zonă au avut grijă să le recolteze când vântul bătea în altă direcție și-au declarat că e safe de locuit, deși viața acolo e moarte sigură. Mutarea s-a produs și pentru că în zonă mai existau vreo două comunități de țigani care aveau nevoie de un liant.

În schimbul unui parc, pe terenul proaspăt eliberat, primăria a dat voie Bisericii Ortodoxe Române și Facultății de Teologie să construiască „cu mare sacrificiu, din bănuțul văduvelor”, un campus pentru comunitate de 150 de milioane de lei, care să confere zonei „o conotație pozitivă”. Între timp, cei mutați la groapa de gunoi s-au instalat comfortabil: într-o cameră de 14 metri pătrați fără apă caldă sau bucătărie stau câte 10-11 persoane. Înmulțiți asta cu patru și obțineți numărul de oameni care se înghesuie la singura baie din fiecare modul. E drept, fiecare locuință trebuia să aibă două camere, dar primăria a fost prietenoasă și le-a spus că dacă pun un perete în mijlocul fiecărei camere obțin două. Ușile de la intrare au crăpat la primul frig, pereții transpiră de la atâta căldură, iar transportul în comun care duce copiii la școală trece pe-acolo de două ori pe zi.

Toate chestiile astea, alături de interviuri luate purtătorului de cuvânt al primăriei și reprezentanților bisericii se văd frumos, în split screen-uri, într-un film documentar al proiectului SubRahova intitulat Prea-fericiții de la groapa de gunoi, a cărui primă vizionare a avut loc ieri. Și dacă tot s-a întâmplat să ajung pe-acolo și să mă-ntâlnesc cu Farid, am stat puțin de vorbă.

VICE: Salut Farid. Ce mai faci zilele astea?
Farid Fairuz: Eee, bună! Farid se pregătește de sfârșitul lumii: merge la sală, trage la bicepși, înoată. Ajunge și la saună și la masaj câteodată. Mai nou a început să ia acid hialuronic − pastile forte și speră ca de Apocalipsă să fie mai ceva ca Angelina Jolie. Dar rămâne în continuare atașat de Biserica Ortodoxă Română și-și dorește foarte tare să devină cât mai repede religionaire.

Deci te reprofilezi în legionar-misionar?
Nu chiar. Acum mă pregătesc să întorc o nouă pagină de glorie la Cluj Napoca. Se cheamă Romanian Dance History III. Lucrez la asta de ceva vreme împreună cu coregraful Manuel Pelmuș, dar nu pot să dezvălui mai multe.