Din revistă: Muzică

KARPOV NOT KASPAROV
Soundtrack for a Game of Chess
Local Records

Pentru că niciun joc de șah nu e ca altul, albumul ăsta se va asculta doar o singură dată. Început în duet, ca un ping-pong între un sintetizator vechi și-un drum machine modern, proiectul ăsta a rămas să fi e compus dintr-un singur jucător. Până să se-ntâmple asta, el a fost plimbat printr-o bibliotecă, un magazin de pantofi , o frizerie, o bucătărie de restaurant și-o clădire care stătea să cadă peste capetele celor care căscau urechea la principiile sale aplicate pe viu, cu retroproiector și performance de dans contemporan anexate. Dar cum șah nu se poate juca de unul singur, de-acum încolo jucați voi pe el în propriile sufragerii, dacă vă simțiți angoasați.

ȘI MATUL

V/A
Buzz.ro 2011
Local Records

Problema Bucureștiului este că nu se vede așa cum e, de fapt, în capetele oamenilor care locu- iesc în el. Continuând pe-același principiu, în cluburile din București nu se-aude muzică la fel de mișto și de diversă pe cât ai șanse să auzi la oameni acasă. Și cum nu poți să ajungi pe la toți oamenii ăștia acasă, îmi imaginez că există o ecuație ascunsă, care arată la fel de glacial ca viitorul de peste 150 de ani încolo. Senvârte pe cheițe bine lustruite, care angrenează sisteme de clopoței și coarde translucide în niște sisteme care fac blocurile urâte în care locuim să se estompeze acolo unde este cazul. Pe deasupra lor circulă mașini zburătoare și totul se închide ermetic cu o cupolă de sticlă care vibrează. Sau na, cel puțin așa îmi sună mie Bucureștiul de pe compilația asta.

STAU GEANĂ

THE MONO JACKS
Fortunes EP
Lansat independent

Azi noapte am visat numai chestii nasoale. Lumea fusese distrusă de bombe şi rachete şi monştri cu multe picioare. Habar n-am câţi oameni au mai supravieţuit, aşa că m-am baricadat la ultimul etaj al unui bloc comunist, alături de singurele chestii pe care le-am găsit care mă puteau ajuta să supravieţuiesc: o furculiţă, nişte hârtie veche şi o conservă de roşii. Nu prea aveam lumină şi din umbre desluşeam tot felul de creaturi hidoase luând formă şi târându-se prin fiecare colţ pe care-l desluşeam cu ochiul liber. M-am grăbit să-mi scrijelesc melancoliile lucid într-o bucată de lemn. Sunt sigur că-ntr-o zi cineva o să le găsească ş-o să cânte despre asta. Cu conserva de roşii oricum nu prea aveam ce face.

TATA

NU & APA NEAGRĂ
Descântecul Apei Negre
Lansat Independent

De câte ori am ascultat trupa asta m-am gândit la ce psihoze aş fi putut trăi ascultând aşa ceva prin anii '70, tripat pe acid, noaptea în pădure. Gândurile astea mi se adună ca o excrescenţă în spatele capului şi nu ştiu dacă sunt ale mele. Mă îngrijorează în special amalgamul năucitor de folclor balcanic cu drâmbe, cobze şi caval, şi huruitul generic peste care rulează ele. De asemenea, s-ar putea să-mi distrugă minţile şi să mă transforme încet încet într-un fel de gelatină. N-ar fi nicio problemă dacă aş deveni de gelatină, dar ce se-ntâmplă dacă nu mai pot să revin la forma-mi iniţială?! Brr, prost trip. De-aia prefer chestii mai superficiale, dar care măcar au ceva de-a face cu meandrele concretului.

ACVA CHIORHENSIS

GANGRENE
Vodka & Ayahuasca
Decon

Când au debutat cu Dirty Water la sfârșitul lui 2010, n-ai fi crezut că Alchemist și fratele lui Madlib, Oh No vor rămâne prea mult în industrie. Doi rapperi care se simt mai bine în rolul de producători e un început prost. Dar spre deosebire de albumul ăla, care era un os aruncat câinilor din propria lor haită, acesta e o capodoperă psihedelică care nu dezamăgește nici măcar pe alocuri. Un lucru bun, pentru că zidul nesfârșit de zgomot ascunde faptul că băieții ăștia doi nu sunt rapperi pe care să-i asculți.

JON BON JOVI

SPEECH DEBELLE
Freedom of Speech
Big Dada

Femeia care a tras cortina peste epoca câștigătorilor imprevizibili ai premiilor Mercury se întoarce cu un album la fel de lipsit de substanță cum îl descriau detractorii ei și pe primul. Până la capitolele finale, când o apucă ambiția și începe să cânte rap despre apocalipsa economică pe tema din Assault on Precinct 13. Atunci e fantastică. Morala: fă muzică pentru critici și-o să-ți fie bine.

CHEVVY CHELMER

GONJASUFI
MU.ZZ.LE
Warp

Îmi place să cred că atunci când Gonjasufi scoate un nou album, se plimbă prin deșert cam ca Jim Morrison în filmul Doors a lui Oliver Stone, ținând în mână o casetă audio fluorescentă și fumând un joint de mărimea unei torțe olimpice. La fel ca și ultimul album, MU.ZZ.LE sună un pic a Portishead cu atac de panică, făcut de un tip care a furat sistemul de sunet al unei moschei chiar înainte de a fi luat toate drogurile din lume.

EL PEE

LEILA
U&I
Warp

Doamna synth-ului, Leila Arab, a renunțat definitiv la jointuri și cu noua seriozitate obținută a compus un al patrulea album care e, din fericire, la fel de nebunesc ca orice altceva a făcut…  Chiarai putea spune că e comercial. Human League la începuturi, o picătură de   Moroder și un strop de EBM: asta e versiunea de muzică pop a Leilei în 2012,  o zbenguială distopică care te va lăsa amețit și cu vânătăi. Matt Sims, cunoscut înainte sub numele de Mount Sims, își reduce leșinăturile de tip Bauhaus la jumătate și o ajută pe diva din Hampstead să lanseze cel mai coerent album de până acum. După funk-ul cețos de pe ultimul album, U&I e o rafală vicioasă de Rococo.

THEYDON BOIS

ITAL
Hive Mind
Planet Mu

Spuneți ce vreți despre house-ul dreamy al lui Daniel Martin – McCormick – ce plm? Toți bloggerii s-au îngrămădit să-și dea cu părerea – dar Ital a fost cu siguranță unul dintre cele mai distractive chestii care au apărut în 2011. Ital’s Theme e 100% grozavă, iar Hive Mind arată cât de departe a ajuns tipul în mai puțin de un an. În același timp, nu-ți permite să ghicești în ce direcție o s-o ia, ar putea face orice și noi am da din cap aprobator, cu bucurie, pentru că e o plăcere să-l vezi explorând. Jam-urile lungi Floridian Void și Israel îmi amintesc de chestiile ciudate pe care le-au scos Irdial Discs prin ’90.

LES PANINI

LINDSTRØM
Six Cups of Rebel
Smalltown Supersound

Bine ai venit în anii ’80, Hans-Peter Lindstrøm! Te rugăm, pășește în această lume nouă și vei întâlni tot felul de tehnologii avansate, cum ar fi sintetizatorul Fairlight, sampler-ul Akai și ansamblul muzical Art of Noise. Fiecare dintre ele va avea o influență profundă asupra noului său album bombastic, Six Cups of Rebel. Dar de ce să te oprești aici? Aruncă niște jazz progresiv, jazz fusion și niște muzică cosmică din odiseea Planetary din 1982 a lui Adelbert Von Deyen și mai devreme sau mai târziu, ascultătorul se va simți sufocat de tapiseria Technicolor a unui ridicol maximalism psihedelic. Să ne păzească Dumnezeu când o să se-apuce de techno!

JENNIFER JUPITER

MOORE/MAJEURE
Brainstorm
Temporary Residence

Muzica synth cosmică a revenit pe val atât de în forță, încât zilele astea e total acceptabil să scoți un album pe a cărui copertă e desenată o mână enormă din nisip, care iese din deșert și încearcă să înhațe soarele de pe cer. Brainstorm e un album împărțit, deși Steve Moore și tipul de la Majeure, AE Paterra fac parte din acceași trupă de zombi new-age, așa că e vreo diferență de dimensiuni cosmice între ei. Pot să spun că combinația de efecte corale și arpegii de synth îți face creierul să-ți pulseze.

EL PEE

GANG COLOURS
The Keychain Collection
Brownswood

Mai devreme sau mai târziu, tot trebuia să scoată Gilles Peterson o variantă de dubstep spre acid jazz. The Keychain Collection e compus din vibrații gen Burial, tempo lent și voci feminine și poate fi ușor seducător în doze mici. Dar clapa ușoară și aerul general de drăgălășenie îl face să pară per total ca un autobuz al iadului în drum spre o vacanță de vară la țară.

STEVE „SILK” SMOOVE

PHENOMENAL HANDCLAP BAND
Form & Control
Tummy Touch

Ultima oară, trupa asta suna ca și cum Flaming Lips îl confundaseră pe Dumnezeu cu Norman Whitfield (o greșeală care se putea întâmpla oricui, ce-i drept). Dar, frate, suntem în 2011, și Handclaps o țin tot cu disco, în afară de momentele în care bagă psych-soul, și anume - pe jumate de album. Chiar dacă psych-soul e cea mai bună muzică făcută vreodată, trupa sună mai bine în felul ăsta, cu surorile robot care cântă la sincron și dau fiecărei piese un aer de disco-pe-care-nu-trebuie-să-dansezi-dacă-n-ai-chef.

TODD PHUTURE

HEY COLOSSUS
Dominant Male
Clan Destine

Când eram în plin divorțde nevastă-mea, obișnuiam să mă uit la Threads și să beau o sticlă de vin în fiecare noapte pe la ora 3, în timp ce mă tăiam, luam cocaină sau plângeam, în funcție de ce zi a săptămânii era. Acest EP al trupei britanice de noise-rock/pig-fuck Hey Colossus e o tocăniță de Silver Apples, Butthole Surfers, Prurient și Burial Hex. Bine că n-am știut de el pe vremea divorțului, altfel l-așfi băgat sigur în mix și așfi transformat un ritual terapeutic în ceva foarte neplăcut.

DEAD GRANNY

VOIVOD
To the Death 84
Alternative Tentacles

Ia să vedem…Voivod: trupă de metal canadian unsuros, mare iubitoare de război și de umlaut-uri, au scos vreo zece albume de trash distopic din 1983 până astăzi, cu membri pe nume „Șarpe” sau „Porcu” (decedați între timp). Chiar dacă această colecție de demo-uri de dinaintea debutului or fi fost înregistrate cu un casetofon la sala de repetiții, sunt piese de hardcore punk gen „Condemned to the Gallows” sau „Slaughter In a Grave” care își merită titlurile.

CHARLES HANSON

LAMB OF GOD
Resolution
Roadrunner

S-a întâmplat ceva ciudat cu metalul la răscrucea dintre secole. A devenit atât de bun încât a început să sune ca dracu’. Erau atât de retezate, încât majoritatea LP-urilor de mainstream death și metalcore au început să sune de parcă erau făcute în Pro Tools, deși clar nu era cazul. Poate că Lamb of God fac metal brutal și direct de mall, dar l-au transformat într-o formă de artă. Așa că dacă te-ai săturat de black metal și drone-doom și vrei să dai din cap pe niște riffuri nervoase post-Pantera cu voci a la Cookie Monster, asta e șansa ta. Acestea fiind spuse, două dintre solo-urile de chitară sunt complet jenante.

CHRIST NEEDHAM

OF MONTREAL
Paralytic Stalks
Polyvinyl

Ce-l roade pe Kevin Barnes? Ultima oară când am intrat pe tărâmul Of Montreal era îmbrăcat în pantaloni scurți de piele și ciorapi-plasă, și totul era funky, cu mișcări sexy a la Prince și bărbați care dansau deghizați în lobsteri. Acum se pare că și-a lăsat partea nevrotică să se strecoare în muzică. N-am ce să spun mai mult, Paralytic Stalks e pur și simplu enervant, de la versurile mult prea elaborate ale lui Barnes („I feel you’re provoking me with your fidelity/ Your loyalty and affection are somehow a vulpine act of hostility” – Malefic Dowery) până la muzica profund derutantă, care se învârte între instrumente kitschoase de suflat, film de groază și doom-disco fără nicio rimă sau sens. Într-un fel, e destul de impresionant faptul că Barnes nu vrea să facă jocul nimănui, dar un lucru e sigur: dacă albumul ăsta era al  unui prieten de-al tău, i-ai sugera cu delicatețe să solicite îndrumare unui specialist.

FLORENCE RIDA

BETH JEANS HOUGHTON & THE HOOVES OF DESTINY
Yours Truly, Celophane Nose
Mute

Beth Jeans Houghton e o tipă talentată în vârstă de 21 de ani care e pe cale să experimenteze marele nenoroc ca fiecare recenzie a albumului ei de debut să menționeze faptul că și-a tras-o cu Tony Kiedis de la RHCP. Mai puțin această recenzie, care începe cu laude sclipitoare aduse rădăcinilor scenei de neo-folk. Toți știm ce trebuie să facă Tony, tre’ să i-o dea unei tipe care i-ar putea fi fiică, dar e un mare păcat că toți proștii sunt preocupați numai de acest aspect. Mai ales că BJH are un intelect independent și ager și abilitatea de a folosi instrumente ciudate și fragmente neobișnuite de melodii cu care le dă peste nas colegilor de breaslă contemporani. Nu vă mai băgați nasul în viața ei personală și mergeți mai bine să-i scrieți numele pe un zid.

NORMAN NIEMER

V/A
Listen, Whitey: The Sounds of Black Power
Light in the Attic

Bietul om alb iese cam șifonat din compilația asta de track-uri din era puterii negre: hulit pentru structura rasistă a societății de către Stokely Carmichael și Roy Harper, discreditat de Eldridge Cleaver pentru războiul lui Timothy Leary cu drogurile și jenat de tributul siropos adus de John și Yoko Angelei Davis. Dar nici negrii n-o duc așa de bine, cu prea multă poezie de stradă, prea puțin soul și nimic care să te facă să vrei să asculți albumul încă o dată. Sunt sigur că COINTELPRO ar fi făcut treabă mai bună.

J.ED THE GROOVER

FIELD MUSIC
Plumb
Memphis Industries

Care e povestea aia despre diavol, în care oamenii îl tot întâlnesc dar niciunul nu-i ține minte numele? Există, nu? Sau am inventat-o eu acum? În orice caz, tocmai am ascultat albumul ăsta de două ori la rând în timp ce beam bere în camera mea, iar prima oară când s-a terminat, m-am gândit: „Să-mi fut una, am ascultat tot albumul și mi-a trecut prin creier și urechi ca prin sită.” După ce l-am ascultat a doua oară, deja nu mai țineam minte nici numele trupei. Cred că am rămas și infertil.

DAVID FLINCH

DIAGRAMS
Black Lights
Full Time Hobby

Sam Genders era tipul ăla de la Tunng, care erau destul de ok. După ce au început să-și piardă popularitatea, Genders a hotărât să-și schimbe numele în Diagrams, să-l bage în schemă pe Subliminal Kid, producătorul lui Fever Ray, să mai renunțe la dulcegării și astfel a ajuns să fie ceva mai puțin frenetic și mai ușor de plăcut. Când e bun, e bun, n-am ce zice. Când e doar ok, stilul lui devine cam supărător. Pe scurt, albumul e numai bun dacă vrei să seduci tinere care s-au săturat de folktronic și acum au nevoie de ceva situat mai degrabă înspre electro-rock, dar totuși cu rădăcini acustice ca să te lase să le ajungi în chiloței.

FRANK WANG

SHEARWATER
Animal Joy
Sub Pop

Dacă asta e prima ta întâlnire cu proiectul lui Jonathan Meiburg, Shearwater, s-ar putea să fii curios dacă nu cumva și-a numit cel de-al optulea album după un film olandez pentru adulți care conține scene grafice de împreunare a oamenilor cu animalele lor. În caz că totuși ai urmărit schimbările din cariera lui Meiburg, vei știi că, de fapt, omul e îndrăgostit la modul inocent de frumusețile naturii – arhipelaguri îmbăiate de soare, stoluri de păsări în zbor, chestii d-astea. Bineînțeles că e muzică mult prea prețioasă care se ia mult prea în serios, dar Talk-Talk-ismele lui măturate de vânt te duc în niște locuri sterpe și liniștite.

GIDEON SUITS

FRANK TURNER
The Second Three Years
Xtra Miles/Epitaph

Multe se spun despre cum Turner (fost coleg cu prințul Harry și educat la Eton, nepot pe partea tatălui al omului de afaceri Sir Mark Turner și al unui episcop pe partea mamei) a cântat cu Million Dead, care erau destul de buni. Ei bine, destul de buni nu e de ajuns cânt e vorba de punk. Nu erau Iceburn. Nici CRASS. Nu erau Minor Threat. Și nici NOMEANSNO. Dar ați crezut că sunt destul de buni și uite ce s-a întâmplat. Nu vă cereți scuze acum, în pula mea de dobitoci, nu mai e nimic de făcut în legătură cu atrocitatea asta, cu toate coverurile după Dire Straits, Avril Lavigne și Chumbawamba. Marșde-aici și grăbiți-vă să-i opriți pe Madina Lake înainte s-o luăm de la capăt cu faza asta.

EATING TRIFLE

TRIBES
Baby
Island

Tribes: Brother din clasa de mijloc. O trupă care era altă trupă, dar n-a ajuns nicăieri, așa că s-a gândit mai bine și și-a dat seama că mijlocul anilor ’90 era destul de cool. E ca o întâlnire dintre Blur și Oasis. Evident, societatea susține că clasele de mijloc au voie să se schimbe, în timp ce clasele muncitoare sunt obligate legal să-și rămână fidele lor însele, așa că Tribes a câștigat de data asta. Nici albumul nu e prea rău: un buchet de roți zimțate proaspete sub formă de incantații grunge.

EVA BIL

DJANGO DJANGO
S/t
Because

Privind în urmă, the Beta Band au fost una dintre primele trupe care au îmbrățișat chestia aia modern-eclectică care are în spate mentalitatea „hai să-i împingem pe cântăreții de reggae/folk/hip hop de modă veche de pe o stâncă și să construim ceva glorios din rămășițele lor”, un curent foarte popular azi. Zece ani mai târziu, a venit timpul să-i împingă cineva și pe Beta Band. Iată vinovații. Deștepți, artsy, cu puțin synth, chitări vibrante în genul anilor ’50, ritmuri de tobe războinice și voci melancolice. Asta ca să vă amintim de unde au furat ideea. Probabil ajută să știi că roșcovanul Dave Django e fratele mai mic al lui Maclean din Beta Band.

SKIMPY LIPS

DESERT ISLAND DICKS / WHERE WOODWOSE WALK
Clearance Sale
Zavvi/Amoebic Industries

Ei îi spun „realism capitalist într-o fabrică de arme dezafectată”; noi l-am numi un split album cu noise nemaipomenit, muzică concrète și drone, lansat pe internet la un prețde nimic. Fiecare piesă are ca titlu numele unei afaceri britanice care s-a dus dracului în timpul crizei, iar cele două trupe au promis că vor scoate și un al doilea album dacă continuă criza. Asta a fost de ajuns să mă convingă să cumpăr o casă cu patru dormitoare în Welwyn Garden City cu o ipotecă de 100 la sută, deși sunt lucrez doar două zile pe lună. Și anume, vând maimuțoaie și prosoape din ușă-n ușă, pentru care primesc un procent de 5 la sută.

DOUBLE DICK RECESSION

SUZANNE CIANI
Lixiviation
Finders Keepers

Acum e o pianistă nominalizată la premiile Grammy, dar în anii ’70, Ciani era un fel de Delia Derbyshire. Compunea muzică pentru filme, reclame TV și jocuri pe un sintetizator vechi Buchla. Această colecție de ciudățenii e plină de vibrații, cascade de note synth, zumzete tehno-spirituale și voci din reclame incredibil de calmante care se reunesc pentru a crea împreună echivalentul sonor al celui mai frumos screensaver din lume.

DEAN FUNK

AIDAN BAKER
The Spectrum of Distraction
Robotic Empire

O idee grozavă care funcționează destul de bine și pusă în practică. Aidan Baker (jumătate din prolifica trupă de metal-gaze Nadja) a produs 96 de piese cu 17 bateriști diferiți (inclusiv Thor din Swans, Mac McNeilly din Jesus Lizard și Ted Parsons din Godflesh) pentru un CD dublu, cu intenția de fi ascultat pe shuffle. Așa că albumul ăsta sare printre piese (instrumentale) care mă duc cu gândul la Ultra Vivid Scene, Dub Narcotic, Hawkwind, Corrupted, The Heads și Leviathan printre multe altele. E ca și cum ți-ai pune iPod-ul pe shuffle, doar că nu trebuie să sari peste toate piesele alea de garage britanic care te prefaci că-ți plac.

FRUITY MCGINTY