Expoziţia muzeelor: Muzeul Naţional Tehnic Dimitrie Leonida

Conu’ Dimitrie Leonida (1883 - 1965) a făcut cu bine faţă reacţiunii comuniste, iar muzeul pe care l-a fondat în 1909 se păstrează până în prezent (într-o clădire care i-a fost atribuită prin 1935). Praful a fost şters ultima oară prin 1997, cele mai recente exponate sunt nişte baterii 777 şi ceva baterii de ceas cu diametre variate care şi-au scurs conţinuturile prin 2001. Ce-i drept, amestecul de steam-punk cu dezolare specifică locurilor abandonate fotografiate pe englishrussia.com are o savoare rânced-amară unică.

Bine aţi revenit în acest ceva cel mai uşor descriptibil ca atelier de educaţie tehnologică şcolară conservat, cât şi cu ce s-a putut peste tranziţia şi intrarea în UE a României.

De afară clădirea din strada Candiano Popescu nr. 2 aduce a multe, numai a muzeu nu. Intrarea se face, ce-i drept prin parcul Carol, printre grăsane care împing cărucioare şi cetăţeni îmbrăcaţi cu treningul de oraş şi pantofii aferenţi.

Intrartea din laterală nu dă în zona de „exponate în aer liber” a muzeului despre care nu am aflat decât ulterior vizitei, de pe site-ul oficial şi care pare a fi ceva deosebit de secret şi nevizitabil. Sau ne-inclus în preţul de trei lei al biletului.

Biletul e ieftin, dar surpiza pecuniară masivă are loc când doamna de la ghişeu vede că ai aparat foto şi te informează că pozele se plătesc. Nu cu o taxă în cuantumul căreia pozezi ce şi cât vrei, ci mult mai costistor: la bucată. Undeva între patru şi cinci lei - am uitat. Motivul unei decizii atât de radicale este probabil ascuns sub vreun maldăr de fiare ruginite şi frunze căzute în zona de exponate în aer liber a instituţiei. Hotărâm să facem puţine poze, ca să nu rămânem cu conştiinţa vinovată că n-am făcut deloc. În aer pluteşte un feeling de vinovăţie. Cred că am deranjat ceva, o instituţie rămasă în comă cu vise pline de pionieri aduşi cu autobuzul ca să îşi dorească să ajungă şi ei inventatori, ca Justin Capră. Sau măcar ingineri petro-chimişti. Precum combiantele.

Trecem pe lângă telefoane extrem de vintage expuse în vitrine şi intrăm în muzeu. O sală masivă, cu un mecanism gigantic extrem din steam-punk pe mijloc şi cu un etaj la care duc mai multe scări închise publicului. Sunt de toate, de la maşini-prototip la motoare de tramvaie de la 1900 şi de la instrumente extrase din fabrici la retehnologizarea din 1960 și la centralele telefonice scoase din uz prin 1930. Toate înghesuite unele într-altele încât nu-mi dau seama dacă găleata expusă era de la laminor sau se utiliza în conexiume cu strungul.

Când VICE va avea fonduri suficinte va achiziţiona acest acest midget-mobil şi îl va oferi ca premiu celui mai lasciv pigmeu din emisfera nordică. Un fel de premiu Nobel pentru pigmei, doar că fără bani şi cu acest aparat-metodic în loc de Mercedes.

Uau-ua-uau, ca să-l citez pe muribundul Steve Jobs sau ca să citez din replicile clasice ale lui Rocco Siffredi. Automobil foarte prototip dar foarte utilizat (100.000 de kilometri, viteza media 60 km/h) creat şi condus de Aurel Persu. Foarte aerodinamic şi parcă smuls din benzile desenate futuriste pe care le citeau bunicii în copilăriile lor. Amplasat vizavi de nişte motociclete şi motorete care sunt sigur că date în grija unor colecţionari ar fi mai puţin răpciugoase şi mai mult restaurate.

O Soleta – două solete sau două Soleţi? Maşină electrică cu dimensiuni foarte proprice pentru amplasat într-un parc de distracţii. Insert another pygmy joke here.

Americanii îl au pe Justin Timberlake (în traducere Iustin Cherestealac), care atunci când face bine şi nu cântă joacă în filme SF. Noi, românii îl avem pe Justin Capră (în traducere sau Justin Goat sau Justin Doggystyle, nu am ajuns la un consens), care a inventat chestii foarte SF. Ca acest aparat de zbor individual, amplasabil oriunde între James Bond şi X-Men şi puternic inspirat din aventurile familiei Jetson. Aparent funcţional pe bază de bule cu gaze şi reacţiile chimice dintre gaze. În mod cert o ideea demnă de atenţie pentru decongestionat traficul din Bucureşti. Să se dea câte unu la fiecare corporatist care ocupă un loc dintr-o maşină de patru şi care este mult prea bun pentru mersul cu mijloace de transport în comun şi vom avea cerurile pline de corporatişti zburători şi străzile mult mai potrivitre traficului de toate felurile. Mi se şopteşte în cască ceva despre aparat protoitip şi pericol de explozie în cazul în care gazele fuzionează eronat. Nicio problermă din partea mea, maţele de corporatişti sunt mult mai puţin toxice decât gazele de eşapament şi oricum încep să simt că trăiesc într-un oraş supra-populat.

La etaj (unde ajungem pe singura scară deschisă publicului, amplasată în capătul hărdughiei) sunt multe chestiuni. De dimensiuni mai mici, dar tot înghesuite: motoare, machete de galerii miniere, de trenuri şi de tramvaie. Există şi latura didactico-pedagocică a muzeului (pe care fondatorul Leonida a instituit-o şi care a fost păstrată şi diversificată de-a lungul timpului).

De aceasta latură şcolărească se leagă o serie de WTF-uri mari cât Titanicul. Ce poate fi atâta de bulversant? Păi temple egiptene dotate cu bec (cu scop mistic, presupun), diverse produse vag artistice din fier forjat (băieţei şi fetiţe, fiecare cuminte pe oliţa lui de noapte, pentru budele tovarăşilor ingineri proapăt ajunşi la Bucureşti şi la bloc), o pictură în ulei cu subiect mitologic peste care cineva a lipit un dreptunghiuleţ explicativ: „La greci – Zeus”, „La români – Jupiter”. Asta dovedeşte că tehnica nu exclude cultura generală dar poate maltrata operele de artă…

Ce să scriu despre fantoma magnetică ca să spulber misterul şi să încurajez vizitarea muzeului? Că nu este vedetă OTV, ca ruda ei fantomă de la Medgidia. Că nu este reprezentată în tabloul din poză. Că nu poate fi invocată prin şedinţe de spiritism, dar că, asemenea duhului sfânt este cam omniprezentă.

Oricât ar fi avansat măsurarea medicală a temperaturii, chestia asta miraipodală pare riscantă pentru Evul Mediu, când una-două te lua inchiziţia la întrebări că de ce bagi chestii ne-sfinţite în orificiile pacienţilor.

La plecare voiam să întrebăm dacă termomentul lui Sanctorius era utilizabil strict pe cale bucală, dar ne-am luat cu selectat pozele şi plata lor şi-am uitat.