Filmul ăsta despre dinți e mai înfricoșător decât dentistul

Când zăceam în agonie în cabinetul stomatologului, săptămâna trecută, în timp ce el îmi curăța dinții, mi-a explicat cum îngrijirea dentară a trecut prin multe ca să ajungă la formatul din prezent. Pasta de dinți, apa de gură și ața dentară au întărit atât de mult smalțul încât dinții noștri se degradează mult mai încet. Cum de pot exista tehnologii ca ochi bionici și arme robotice care trimit email-uri, dar să nu existe tratament pentru distrugerea danturii, rădăcini cariate sau pentru un zâmbet perfect (fără să porți aparat dentar ani întregi)? Mi-am amintit de o glumă proastă cu dantură, care ilustrează la țanc cât de enervanți sunt dinții, „Nu trebuie să-ți periezi toți dinții, ci doar pe ăia pe care vrei să-i păstrezi."

Ca și mine, regizorii Daniel Gray și Tom Brown au o relație de dragoste și ură cu dinții - atât de tare că au făcut un film animat superb, care te bântuie, teeth. Totuși, protagonistul lor - și cumva antagonistul - nu a prins sfatul dentistului meu, pentru că și-a făcut un scop în viață să-și chinuie dinții. Din copilărie până la maturitate, Gray și Brown ne bagă la propriu în gura lui distrusă de mere în caramel, bătăi cu pumnul și vizite dureroase la dentist.

În teeth, Gray și Brown creează o lume viscerală plină de întuneric și amenințări - o atmosferă ideală ca un nebun să încerce niște rahaturi de savant nebun ca să îmbunătățească ceea ce Dumnezeu n-a scos perfect. Dar ar trebui să știm că, atunci când încerci să te joci de-a Dumnezeu, lucrurile o cam iau pe cărare, iar cu ajutorul filmului lor premiat, regizorii demonstrează cât de valoros e să ai grijă de ceea ce-i al tău. Scurtmetrajul e mai înfricoșător decât dentistul și probabil că e și motivul pentru care mă voi întoarce la el peste șase luni. Așa că, dacă te-ai săturat să ai grijă de bombonelele tale pline de calciu, uită-te la filmul ăsta și vezi dacă te vei plânge mai puțin la următoarea ta programare la dentist. Amintește-ți: „Fii sincer cu dinții tăi, iar ei nu te vor minți."

Am luat legătura cu Gray și Brown ca să vorbim despre filmul lor.

VICE: Tu și Daniel aveți toți dinții?
Tom Brown: Nu știu de Daniel, dar eu îi am. N-am nicio plombă. Mama a băgat la greu fluorură în mine când eram mic, iar eu am spart borcanul cu bomboane, însă n-a existat nicio problemă. Chiar m-am înecat cu o bomboană când făceam șase ani și de atunci mi s-a interzis să le mai mănânc. Am avut totuși niște canini în plus - dubluri ca la rechini. Au căzut. De fapt, am avut opt dinți scoși, dar tehnic am toți dinții pe care trebuie să-i am.

Daniel Gray: Am avut câțiva molari scoși, înainte să-mi pun aparat dentar. Patru dintre ei, cred? Iar jumătate din dintele din față e falsă, după ce mi-am tras una în față când am încercat să ridic o scândură care a înghețat într-un iaz. Așa că patru și jumătate.

Brown: Ah, da, și dintele meu din față e spart, pentru că măturam și nu știam unde să pun mătura ca să-mi mut bicicleta, așa că am sprijinit-o-n gură.

Vă plac mult zgomotole astea de furculiță care zgârie farfurii, unghii pe table sau orice alt sunet de la dentist?
Gray: Astea sunt bune, dar nu uita de sunetul ăla când te lovești cu dinții de marginea unui cuțit, cu convingere.

Brown: Sunetul meu preferat e Céline Dion, care cred că pentru mulți e cam același lucru.

De unde v-a venit ideea pentru povestea asta? Vreau să mă asigur că nu e autobiografie.
Povestea începe cam așa, eram blocați în Eurostar de ore întregi după ce o pasăre a lovit liniile de înaltă tensiune, și stăteam la clasa întâi așteptând alt tren să vină să ne ia. Glumeam despre cum niște gemeni au o pereche de proteze între ei, iar restul e istorie, sau ceva de genul.

Gray: Povestea e un original Holbrooks, al companiei de producție. Eram blocați într-un tren, în Franța, când povestea principală a fost scrisă. A fost creată din mai multe aspecte interesante ale altor idei cu care ne-am mai jucat - plus că tipul de lângă noi își mușca limba cu proteză făcută în casă. Glumesc.

Îmi place enorm stilul vostru de animație. E întunecat, te bântuie și surprinde frumos tensiunea poveștii în sine. A venit mai întâi povestea sau stilul? Sau cum se influențează reciproc?
Ca toată lumea, încercăm să ne asigurăm că totul merge în direcția pe care o vrem. A fost mai întâi povestea, dar a influențat partea vizuală odată ce am dezvoltat-o, și viceversa.

Brown: Stilul ocupă primul loc pentru mine. Dar mai întâi a fost povestea dinților și experimentam cu felul în care voiam să arate. E mai mult o dezvoltare a stilului din primul nostru film, t.o.m. Ne-am folosit de asta ca punct de pornire, dar ne-am adăugat experiența și tehnicile pe care le-am folosit în reclame, combinate cu nebunie în termeni de umbre și detalii. Nu e un stil comercial pe care l-am fi putut folosi în alt loc, pentru că mi-a luat trei ani numai să-l colorez.

Voi sunteți trecuți în rolul de co-regizori. Cum funcționează asta în animație? Într-o zi îi vei spune lui Daniel cum să deseneze și invers? Vă urmăriți unul pe altul și vă bateți pe spate când scoateți o scenă bună?
Ceva de genul, doar că Dan locuiește în Budapesta, iar eu stau în New York. Așa că nu ne atingem în vreun fel sau vorbim unul cu altul. E cea mai bună cale. Ne trimitem mesaje și facem schimb de documente pe Google Drive.

Gray: Clar, la noi bătaia pe spate merge la țanc. Ne înecăm mereu cu resturi pe care le găsim prin jur.

Care dintre voi e un regizor mai bun? Scuipă tot.
Gray: Holbrooks e mai bun ca noi doi puși laolaltă, desigur.

La ce lucrați? Separat sau împreună?
Facem schema unui film nou și suntem gata oricând să ne vindem demnitatea clienților care plătesc cel mai bine. Locuiesc în New York, iar asta înseamnă o groază de facturi de plătit. Și whiskey de băut.

Gray: Avem un scurtmetraj scris și îi facem scenariu chiar acum, și pitchuim pentru reclame.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre dinți:
Dantura lui David Bowie
Femeia care a păstrat dinții lui Hitler
Pantofi din dinţi: artă sau căcat?