Fotografii cu începuturile punk și hip-hop

Fotografa Janette Beckman a fost acolo când a început totul și a surprins atitudinea dură a punkiștilor din Londra în '77 și a hip-hopperilor din New York în '83.

de Tish Weinstock

3.2.16

Janette Beckman a fost acolo când a început totul și a surprins atitudinea dură a punkiștilor din Londra în '77 și a hip-hopperilor din New York în '83.

Janette a știut dintotdeauna că vrea să facă portrete, dar cum nu era as la desen, a pus mâna pe aparatul foto și nu s-a mai uitat în urmă. Din 1977 încolo, Janette s-a scufundat în atmosfera electrică a scenei punk din Londra și a fotografiat cele mai influente trupe în turneu și în backstage, pentru magazine-cult ca Sounds, The Face și Melody Maker. Apoi, în 1983, a călătorit spre New York, unde a fost dată pe spate de energia și entuziasmul scenei de hip-hop din metropolă; de nebunia break-dancerilor, a rapperilor și a grafferilor. Așa că a pus din nou mâna pe aparat și a început să înregistreze ce vedea în fața ei. Cel mai mult a izbit-o similaritățile dintre cele două subculturi. Hip-hop-ul și punk-ul sunt două genuri pe care rar le întâlnești în aceeași propoziție. Și nici nu e de mirare. Punk-ul a evoluat în Marea Britanie în timpul anilor '70 și a fost o mișcare majoritar albă, caracterizată de un sound distrugător, ace de siguranță și ținte metalice, pe când hip-hop-ul a fost introdus de un grup de tineri afro-americani și portoricani din sudul Bronxului. Dar, de fapt, cele două stiluri muzicale au avut întotdeauna o relație apropiată. Născute din deziluzie, împărtășeau aceeași estetică DIY; tinerii au fost nevoiți să lucreze cu ce au avut la dispoziție. Punkiștii cu ace de siguranță, rapperii cu Rolexuri false. Janette accentuează exact această similaritate în ultima ei expoziție Punk Rock Hip Hop Mash Up. M-am întâlnit cu ea să vorbim despre experiența ei cu aceste subculturi fascinante.

Publicitate

Dintotdeauna ai vrut să fii fotografă?
Am vrut să fiu artist portretist. În facultate am fost mare fan David Hockney – dar nu mi s-a părut că am talent, așa că am ales să studiez fotografie la LLC.

Cum ai intrat în scena de punk?
Într-o zi, în 1977, am intrat în redacția Sounds cu portofoliul meu. Nu mai fotografiasem niciodată o trupă, dar le-au plăcut lucrările mele și m-au trimis chiar în noaptea aceea să-i fotografiez pe Siouxsie and the Banshees la Roundhouse. M-am întors a doua zi cu fotografiile și mi-au dat de fotografiat altă trupă. Scena de punk înflorea peste tot în jur. Aveam camera obscură pe Neal Street, în Covent Garden. Am început să fotografiez fanii și cultura tineretului, nu doar trupele.

Ce te-a atras la acest subiect?
Abia absolvisem facultatea de Artă, eram înnebunită după muzică și după stilul tinerilor: punk, rockabilly, 2Tone, ska, skinheadși. Era o revoluție a tinerilor.

În ce locuri mergeai și pe cine fotografiai?
Fotografiam trupe în turneu, concerte, Rock Against Racism, festivaluri, marșuri. Lucram pentru Melody Maker și The Face, mă lăsau să fotografiez orice aveam chef. Nu-mi dădeau indicații. Cel mai mult îmi plăcea să fotografiez fanii și trupele în backstage.

Cum ai descrie atmosfera?
Era intensă, mereu se întâmpla ceva nou.

Cunoșteai scena punk din alte orașe?
Mă mai trimiteau să fotografiez câte o trupă în Birmingham sau câte un festival în Scoția. Eram obsedați de toate trupele noi.

Publicitate

În ce fel era diferită experiența britanică de scena de hip-hop din New York?
Când am văzut primul concert de hip-hop în 1982, mi-a căzut falca. Punk-ul era deja expirat și ăsta era un curent nou și palpitant. Era minunat să vezi pe aceeași scenă dansatori de break-dance, rapperi, DJ, grafferi. Făceau ceva ce nimeni nu mai văzuse și nu mai auzise înainte.

De ce ai schimbat scena?
Am vizitat un prieten la New York de Crăciun și am început să primesc joburi. Companiile mari de discuri nu mă angajau pentru că eram prea underground, dar label-urile mici ca Def Jam, Next Plateau și Sleeping Bag mi-au dat imediat de lucru. M-au pus să le fotografiez trupele. Li se părea tare că îi fotografiasem pe The Clash, The Police și pe Boy George. Stilul meu era perfect pentru trupele de hip-hop din Queens, Brooklyn și Bronx.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la scena asta?
Era cumva similară cu prima etapă a punk-ului. Tineri fără viitor care cântau despre viețile lor. Toată lumea era lefteră în New York, dar avea mult entuziasm. Metrourile erau pline de graffitti, tinerii făceau breakdance pe străzi, se auzea muzică de peste tot. Toți purtau haine și genți și ceasuri false.

Ai făcut parte din mișcările astea sau ai fost doar un observator?
Am fost mereu implicată, chiar obsedată. Nu m-am gândit niciodată că sunt un observator din exterior. Abia după o vreme am realizat că, de fapt, am documentat două subculturi importante ale tinerilor.

Publicitate

Ce te atrage la subculturi în general?
Îmi place spiritul rebel și creativitatea manifestată pe stradă.

Odată cu popularizarea internetului, orice mișcare de underground e absorbită rapid de mainstream. Crezi că mai poate fi vorba de subculturi în ziua de azi?
Pare că subculturile nu mai au spațiul și timpul necesar să se „marineze". Toată lumea are acces la orice imediat. Oamenii nu mai au nici atenție în ziua de azi, sunt copleșiți de informație.

La ce lucrezi pe moment?
Lucrez la un proiect numit The MashUp, în care invităm grafferi să reinterpreteze imagini din arhiva mea de hip-hop și colaborează cu artiști britanici care reinterpretează imaginile mele din era punk. Și, bineînțeles, fotografiez în continuare artiști și muzicieni din New York.