Regizorul Gaspar Noe colecţionează cărţi de vizită de la lucrătoare sexuale

La sfârșitul anului 2009, fiecare scenarist de pe planetă a infectat internetul cu topul celor mai bune 10/20/100 de filme ale anului/deceniului. N-am vrut să contribui la această boală, oricum conceptul în sine că un film e mai bun decât altele e cretin.

TOTUȘI, Irréversible, notoriul film al lui Gaspar Noé despre viol și răzbunare relatat invers, în care joacă principalul cuplu al Franței, Vincent Cassel și Monica Bellucci și care-mi tot revine în minte e, în felul lui, mai puternic și mai visceral decât oricare alt film pe care l-am văzut la cinema în ultimii zece ani.

Cea mai mare parte din fim a fost improvizată, și de la primul până la ultimul cadru, nu există nimic care să nu fie extrem de convingător. De la brutalitatea din clubul hardcore de homosexuali, The Rectum, până la scena notorie de viol de nouă minute, de la petrecerea cu băutură și cocaină, până la tandrețea scenelor de dragoste – fiecare secundă din film pare adevărată. Pe cât e de frumos, pe atât de îngrozitor.

Prima oară l-am cunoscut pe Gaspar când i-am luat un interviu în 2002. Am petrecut alături de el o după-amiază în care am vizitat magazinele de postere și galeriile Londrei, în timp ce el vâna noi completări pentru colecția lui de postere ale filmului lui Kubrick, 2001.

În același timp s-a repezit la cabinele telefonice, de unde a rupt cărțile de vizită ale lucrătoarelor sexuale pentru cealaltă colecție a lui. Pentru că Enter the Void, continuarea lui Irréversible, a avut un asemenea succes, am zis să-l sunăm pe Gaspar pentru a ne întoarce puțin la origini, să aflăm mai multe despre filmul care i-a adus recunoașterea în întreaga lume.

Recent au apărut o grămadă de liste previzibile și interminabile de filme de la sfârșitul deceniului, însă eu vreau să vorbim despre Irréversible, pentru că-i cel care m-a afectat cel mai mult.
E amuzant, chiar ieri vorbeam cu un prieten despre chestia asta, iar după părerea mea, unul dintre cele mai bune filme ale deceniului e filmul românesc 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Am văzut și-n The Times ieri cele mai bune filme ale lor, și unul cu care sunt de acord e documentarul Capturing The Friedmans.

Ăla-i grozav.
Și, din punct de vedere tehnic, sunt momente în Avatar care-s destul de uimitoare, mai ales dacă-l vizionezi cu ochelari Dolby 3D.

Ți-a plăcut filmul?
Mi s-a părut mare, imens. Sunt momente în care, pentru prima dată în viață când m-am uitat la un flim 3D, nu m-a deranjat tehnica, chiar mi-a plăcut. Cu ochelarii ăia Dolby cu care m-am uitat eu poți să-ți miști capul primprejur și să vezi totul, experiența e cu adevărat uimitoare.

Îți plac în general filmele lui James Cameron?
Le face din ce-n ce mai mari și sigur că experiența îmi place. E foarte american, chiar dacă Avatar se vrea anti-imperialist, e foarte american în felul în care prezintă cine-s băieții buni și cine-s ăia răi, dar din punct de vedere tehnic, e uimitor.

Te uiți la multe filme hollywoodiene?
Îmi place foarte mult filmul ăla regizat de fosta soție a lui James Cameron, The Hurt Locker.

Kathryn Bigelow. A făcut Point Break.
The Hurt Locker e cu siguranță cel mai bun film al ei. Dar nu, nu-s mare fan al filmelor de la Hollywood, mă plictisesc foarte repede. Mă uitam la ele prin anii `70-`80, dar zilele astea mai degrabă mă duc să văd filme japoneze sau europene. Mi-a plăcut mult Antichrist.

Am făcut recent un articol pentru Vice despre toate posterele pentru Antichrist.
O, să mi-l trimiți. Ai văzut vreunul bun? Cel din Franța era cam plictisitor.

Era puțin romantic.
Da, un cuplu care se săruta și niște fonturi artistice. În mod ciudat, Lars von Trier face filme grozave, postere lui însă nu-s chiar așa de bune. Dintre toate filmele lui, singurul poster pe care l-am văzut și a fost relativ bun a fost un poster de anticipare pentru Dancer In The Dark. Avea numai litere pe el, ca atunci când mergi la oftalmolog și te pune să citești litere care se fac din ce în ce mai mici.

Corect, pentru că Björk devine din ce în ce mai oarbă pe parcursul filmului.
În continuare îmi cheltuiesc toți banii pe postere.

Tu-ți poți controla posterele propriilor filme?
Încerc cât pot de mult. Dacă într-adevăr îți displace un poster și-i rogi pe cei de la studio să nu-l folosească, trebuie să fii deschis la toate propunerile, și dacă refuză să schimbe ce nu-ți place, tot ce poți să faci e să refuzi să faci campania. Și atunci, de regulă, ajung să facă un compromis și schimbă posterul, pentru că au nevoie de tine să dai interviuri.

Care a fost posterul pentru Irréversible, poza cu Monica în tunel, făcută din spate?
Da, unele țări și-au dorit o poză sexy cu Monica. Au fost chiar respectuoși cu Irréversible. De fapt, dacă te duci la ei cu o imagine puternică, de regulă le place s-o păstreze. Pentru Seul Contre Tous [primul film de lung metraj al lui Gaspar], posterul meu preferat dintre toate a fost cel britanic.

Care era?
Era făcut de frații Chapman. Era fața lui Philippe Nahon în fața unei bucăți de carne. Era un colaj foto, dar era mult mai bun decât cel original sau decât oricare altul.

Nu știam că frații Chapman fac postere pentru filme.
Nici eu. Dar cineva din compania de film îi știa. Și oricum, era de departe cel mai bun poster pentru filmul ăla.

Ultima oară când te-am văzut, obișnuiai să furi cărți de vizită de prostituate din cabinele telefonice.
Heh. Da, fac colecție.

Mai faci asta?
Da. Pe multe dintr ele le am pe perete. Îmi plac cele care pe care scrie „Îmi place slujba mea."

Câte ai?
Vreo 300. Nu-s prea multe țări unde le poți găsi în afară de Anglia.

Da, se găsesc multe pe aici.
Mai găsești unele și pe paginile revistelor japoneze, dar dacă nu știi să citești în japoneză nu poți citi ce scrie pe ele.

Poate că ar trebui să publici o carte cu preferatele tale.
N-am destule. Sunt sigur că cineva din Anglia are o colecție mai interesantă.

Sunt convins. Deci, Irréversible – încă ți se mai vorbește mult despre el?
De fapt, în mod ciudat, cred că-i unul dintre cele mai vizionate filme din Franța. Dacă cineva îmi fură telefonul pe stradă, sau sunt arestat, sau sunt prea beat și mă oprește poliția, două treimi dintre polițiști l-au văzut. Dacă intru într-un taxi, unul din doi taximetriști l-au văzut. Dacă-s în Argentina sau în Japonia sau oriunde în lume, dacă vorbesc despre film, există o șansă din trei ca cineva să-l fi văzut. Nu m-am așteptat să fie aibă atâta succes comercial sau să fie atât de vizionat prin lume.

Ce fel de lucruri auzi de la oamenii de pe stradă?
Aud atâtea povești de la tipi care n-au mai putut să facă sex cu prietenele lor o grămadă de timp după ce l-au văzut împreună. Și unii oamei sunt surprinși că sunt regizorul filmului.

De ce, se așteaptă ca regizorul filmului Irréversible să arate ca cineva din Tom of Finland?
Presupun că se așteaptă la vreun pervers înalt, gras și chel.

Ai primit feedback pozitiv de la victime ale violului care au văzut filmul
Da. De fapt, femeilor le place mai mult filmul decât bărbaților. E ciudat, poate pentru că la scena cu violul, chiar dacă ești femeie sau bărbat, te identifici cu Monica. Orice femeie s-a gândit la viol, sau s-a confruntat cu ceva asemănător, și mulți bărbați se pierd în scena cu violul pentru că se identifică cu ea de asemenea. Și majoritatea oamenilor care părăseau cinematograful în timpul scenei cu violul erau bărbați, nu femei.

Pe Imdb.com, femeile evaluează mai bine filmul decât bărbații. E aceeași chestie ca și cu Antichrist, unii au zis că Lars von Trier era misogin, însă în cele din urmă, femeile apreciază mai mult filmul decât bărbații.

Ok, deci Enter The Void a apărut de ceva vreme, însă la o distanță de opt ani de Irréversible; de ce a trecut atâta timp între filme?
Enter The Void a avut doi ani de pre-producție, unul de filmări, doi de post-producție, așa că a durat cinci ani. N-a fost așa de scump, însă mi-a luat foarte mult timp să-l finanțez și foarte mult să fac post-producția, pentru că-i plin de efecte vizuale. Și probabil că d-asta și vreau acum să fac un proiect ușor, ceva pe care să pot filma rapid, ca Irréversible, care din momentul în care l-am gândit până în momentul în care l-am lansat, a durat un an. Nu mai vreau să mă implic într-un alt proiect de cinci ani.

Ți-a venit destul de repede ideea pentru Irréversible, după ce Vincent și Monica au spus nu filmului tău porno, nu-i așa?
Da, dar cel mai tare îmi doream să fac Enter The Void, de care nu m-am putut apuca, așa că am venit cu o idee pentru un proiect porno simplu, la care Vincent și Monica au zis da când l-am propus, dar apoi au citit scenariul și au zis nu.

De ce au zis nu, ce i-a făcut să se răzgândească?
Presupun că atunci când ești un cuplu atât de faimos cum sunt ei, singura chestie care-ți mai rămâne e intimitatea sexuală, cred că n-au vrut să împărtășească asta cu restul lumii. Fie că ești Vincent Cassel sau Tom Cruise, întotdeauna te simți invadat de oameni, iar dacă întreci măsura și te expui în timp ce faci sex cu partenera ta, atunci oamenii te vor invada și mai mult. Presupun că aveau probleme în a face față celebrității lor.

Nu-i vorba că le-ar fi fost rușine, dar le-ar fi înzecit problemele de genul ăsta. Îi înțeleg, pentru că dacă faci sex cu cineva pe care iubești în fața camerei, pare mai mult că ești tu însuți decât că joci un personaj, și nu cred că-și doreau asta. Pe Monica n-a deranjat-o să simuleze o scenă de viol, nici pe el nu l-a deranjat că ea a făcut asta, dar dacă ar avea contact sexal pe bune, ar fi invadați de o echipă de filmare, li s-ar invada viața reală.

Există, totuși, niște contact sexual veritabil între ei în film.
Da, sunt goi în pat, dar nu-i nimic excitant în asta. Oamenii cărora le convine să filmeze scene cu sex pentru filme sunt majoritatea oameni care n-au nimic de pierdut și care au lucruri de câștigat, pot deveni faimoși dacă o fac.

Eva Green a avut ceva scene cu sex în The Dreamers, filmul lui Bertolucci.
Da, a fost primul ei film; nu știu dacă se vedea cu Michel Pitt de multă vreme, dar nu formau un cuplu demult. Majoritatea oamenilor foarte faimoși au probleme cu celebritatea, cu fotografii din jurul lor. Până și eu am o grămadă de oameni care se prefac că-s eu pe Facebook. Nu-s așa faimos, dar sunt regizor de film iar oamenii se folosesc de numele meu. Oricum, da, ne-am redirecționat de la proiectul ăsta erotic pe care-l aveam spre Irréversible.

Am citit pe undeva că, acum că ai terminat cu Enter The Void, s-ar putea să revii asupra lui.
Da, vreau să-l fac.

Ce e, e chiar pornografie ce vrei să faci?
Da, dar când spun erotic e mai excitant. Ce vreau să spun e că am mai avut scene explicite de sex în filmele mele, dar până acum n-am filmat ceva care să cred eu că-i excitant.

Scenele cu Vincent și Monica din filmul tău sunt totuși de o intimitate incredibilă. Cum ai scos ce era mai bun din relația lor? Chimia lor pare de-a dreptul autentică, spre deosebire de cea a lui Tom Cruise cu Nicole Kidman din Eyes Wide Shut.
În majoritatea cazurilor, în cinema nu crezi că doi oameni se iubesc. N-am văzut multe filme unde să ai senzația că oamenii fac sex pe bune, sau să crezi că sunt îndrăgostiți.

Dar atunci când vezi Irréversible, ți se pare real, având în vedere că tu l-ai filmat?
Da, cred că, spre exemplu, la final, când sunt goi în pat, așspune că au dat tot ce și-au dorit să dea din intimitatea lor. Dar da, atunci când o gâdilă sau când vorbesc…chiar și pe tren, când [actorul] Albert Dupontel îi întreabă despre sex, aia nu era deloc în scenariu. E un punct în care Monica și Vincent erau foarte surprinși, și poți să simți energia asta ciudată, pentru că nimeni nu le vorbește în felul ăla vreodată. Și da, scena din dormitor, poți să-ți ai seama că sunt un cuplu adevărat.

Sunt și câteva bucăți în care par să într-adevăr să se piardă în moment, ca la petrecere, când el spune din greșeală că se numește Vincent [în loc să spună numele personajului său, Marcus], și tu l-ai păstrat.
Da, în noaptea aia eram toți foarte beți, chiar și eu. Dacă vrei ca oamenii să joace pe platou ca și când ar fi beți, poți să-i îmbeți pe bune, da, merge. Dar am păstrat partea aia când spune „Vincent" pentru că am crezut că-i o parte din distracție. Chiar uitase că era într-un film.

Nu știam că era într-adevăr beat. Pare.
Da. Era o petrecere, pe care am refăcut-o pentru Enter the Void într-o scenă de club de noapte, vrei ca oamenii să aibă energia pe care o au la o petrecere, așa că aduci pe platou cât se poate de mult alcool și îi îmbeți pe toți și pui muzică adevărată și ei încep să danseze, și la un moment dat devine un club de noapte adevărat sau o petrecere adevărată, și uiți că torni un film. Dar scenele alea sunt foarte greu de tras, mult mai greu decât scenele de sex sau cu violență.

Dar scenele din The Rectum? Știu că voiai ca oamenii să arate de parcă o luaseră razna.
O luaseră.

Dar oamenii care se uită la film, publicul, voiai să-l faci să se simtă de parcă era pe ceva, cu toate scenele alea cu zgomot de frecvență joasă și rotituri de cameră, mai ales în The Rectum?
Mă gândeam, de fapt, în cazul lui Irreversible, și parțial Enter The Void, că ambele filme trebuiau să recreeze un fel de stare alterată de sensibilitate sau de conștiință, folosind instrumente cinematografice, sunet, imagine, editare, orice se poate ca să-ți iasă. Multă lume spune că Enter The Void e hipnotic, fie că asta-i o chestie bună sau rea, oamenii se gândesc „Ce naiba se întâmplă, ochii mei, urechile mele."

E grozav cum în secvența cu The Rectum tipul intelectual și sensibil [jucat de Albert Dupontel] se dovedește a fi cel care se pierde într-adevăr cu firea. Te-ai inspirat din exeperiența personală pentru acele aspecte din film despre furie primitivă?
Mă simt mai aproape de personajul lui Vincent Cassel decât de cel al lui Albert Dupontel. Dar nu-ți poți da seama cum vei reacționa când intri în situații de genul ăla. Unii oameni se controlează, alții își pierd controlul. Nu știu cum m-așpurta într-o situație similară. Cu siguranță n-așîncerca să mă controlez.

Ai spus mai înainte că din când în când mai intri în câte-o bătaie.
Dacă aud bătaie în stradă mă duc cât pot de aproape, încerc să salvez situația, odată ce înțeleg ce se petrece, pe cine pot ajuta. Am încurcat-o de câteva ori punându-mă în asemenea situații.

Ai fost vreodată grav rănit?
Nu știu; nu m-am băgat niciodată în lupte cu adevărat crâncene, cu arme.

Când ajungi să te bați, când ești beat?
Când sunt beat mă cert. Nu mă bat când sunt beat, mă cert. Treaz m-am băgat în niște bătăi. La un moment dat devii conștient de pericolele pe care le riști când te bagi într-o luptă serioasă, așa că încerci să eviți punctul ăla final. Dacă încerci să separi oameni care se bat, la un moment dat ești pocnit în față, tu-i pocnești înapoi, ei nu încercă cu adevărat să se lupte cu tine, numai că nu vor să fie separați.

Ai avut parte de vreo reacție violentă din cauza lui Irréversible?
Nu chiar, deși o dată când mă aflam în Telluride oamenii mi-au zis „Ai grijă, regizorul ăsta de film ți-a văzut filmul și vrea să-ți spargă fața," așa că am zis „Ok, trimiteți-l încoace, spuneți-i că am o sabie și că-mi place să mă lupt." De fapt, n-aveam sabie, nu car niciodată cu mine o sabie, dar ce poți să spui la așa ceva.

Cine era?Nu pot să-ți spun.

Traducere: Anca Huzum