Ghidul celor speriaţi de roboţii compozitori

Beep-boop-beep. Sunete din astea făceau roboții. Până acum.

David Cope e un compozitor și calculatorist care probabil gonește femeile de pretutindeni. În 1980, când a primit misiunea de a compune muzică de operă și nu i-a venit nimic în cap, a făcut ce facem cu toții în astfel de situații. S-a dus să piardă vremea la calculator. Dar șapte ani mai târziu, nu numai că terminase toată opera, dar crease și un program pe calculator capabil să compună muzică originală aproape fără ajutorul omului. Avea nevoie doar de niște lucrări de-ale lui Bach, Beethoven, Brahms și EIM (Experimente în Inteligență Muzicală) și trântea o bucată muzicală similară cu piesele pe care le primea. EIM analiza materialul sursă și îl combina în moduri noi și interesante. Crea compoziții noi și originale care chiar sunau bine.

V-ați speriat? Nu încă? Aveți răbdare.

Deci, la câțiva ani după crearea programului care făcea muzică similară cu cea a lui Bach, Cope a hotărât că a venit vremea să nu-i mai copieze pe marii artiști. A renunțat la tot ce învățase EIM. Dar a păstrat lucrările originale produse de ea și i le-a dat pe acelea ca sursă de inspirație. Dacă l-ați văzut pe Michael Keaton în comedia din 1996 Multiplicity, vă amintiți că întotdeauna clonarea unei clone se transformă într-un dezastru. Un dezastru super amuzant, dar totuși. În fine, lucrările create de EIM s-au dovedit a fi foarte apreciate de critici. Și-a dezvoltat propria voce și a fost denumită Emily Howell. Primul ei album, From Darkness, Light, a ieșit în luna mai 2010.

Un recenzor de pe Amazon.com a descris albumul de debut al lui Emily ca pe „o experiență între pierderea unui iubit și un copil”, în timp ce altul recunoaște că „am cumpărat-o de pe iTunes după ce am ascultat-o de două ori.” Controversele au cuprins imediat subiectul.

Folosim deja calculatoare pentru a edita filme, procesa fotografii, înregistra și îmbogăți muzica. Artiștii au o relație extraordinară cu tehnologia. Deci care-i faza cu introducerea calculatoarelor în procesul de compoziție muzicală? Compozitorii folosesc programe de scris muzică cum sunt Finale sau Sibelius pentru a-și pune în scris ideile muzicale. Dar când lași programul să creeze singur, treci linia de la un parteneriat profesionist platonic la sodomie adulteră androidă. Și eu pot să-mi blurez fața în Photoshop ca să-mi ascund pistruii, dar eu sunt cel care ia deciziile artistice. Nu niște zerouri și unu fără minte.

Dar muzica e diferită. E atât de înrădăcinată în matematică și știință încât poți avea încredere în computere s-o creeze. Armoniile se măsoară în rații de pitch, timpul se divide în fracțiuni precise, iar ecuațiile pot determina dacă tonurile vor fi plăcute sau disonante pentru urechile noastre. M-am bazat pe computer pentru rezolvarea problemelor de mate de când aveam TI-83. Oare nu e timpul să trecem de la o socotitoare la un instrument artistic? Sunt sceptic când e vorba de calculatoare. Google încă îmi sugerează linkuri spre Sunset Segway Tours din cauză că am căutat odată „Cum să te desparți de prietena ta”. Dar când am ascultat muzica lui Emily Howell, temerile mele în legătură că va fi vorba de un imn stupid și brainwashing s-au stins ca o baladă de Sting. Iată o creație de-a lui Emily.

Nu prea poți zice că e o piesă fără sentiment și mecanică. Și dacă îți ai seama de diferență și te face să simți ceva, atunci piesa și-a făcut treaba și e un alt exemplu de roboți care se alătură forței de muncă punând în pericol joburile americanilor. Acest program ar putea produce teoretic un număr aproape infinit de compoziții originale care ar putea fi comparabile cu cea mai bună muzică compusă de om din toate timpurile. Și cred că dacă o robo-compoziție ar fi piesa preferată a unui singur om, mă îndoiesc că robotul s-ar zvârcoli în somn noaptea. Lucrează la rata a 100 de compozitori umani, gratis, și fără să se plângă de drepturile de autor. Din punct de vedere afacerist, ne e imposibil să nu vrem să folosim acest software. Dar din perspectivă artistică, faptul că știm că piesa a fost creată într-un laborator o face să pară destul de lipsită de suflet.

Dar dacă un om a scris software-ul, iar software-ul a scris muzica, nu înseamnă că, practic, omul a scris muzica?

Nu. Când șefa ta îți spune să scrii ceva și tu faci asta conform ordinelor ei, nu se cheamă că ea a scris articolul. Să zicem că ar primi niște credit pentru poveste, dar să nu subestimăm computerul. Nu face doar mai repede lucruri pe care le-ar fi făcut și David Cope. Analizează, recombină idei vechi și creează materiale noi în moduri pe care Cope nici nu și le-ar fi imaginat. Bună încercare, Cope. Acum dă-i banii imediat calculatorului. Nu știu, încearcă să-i îndeși în deschizătura pentru CD.

Avem tendința naturală să ne temem că un program pe calculator e capabil de a crea artă. La urma urmei, arta exprimă sentimente, iar computerele se presupune că nu au așa ceva. Dar chestia cea mai deranjantă e că David Cope a reușit să reducă magia muzicii la niște componente matematice. Creând-o pe Emily Howell, a făcut creația artistică să pară mai puțin specială. A răspuns la o întrebare la care nimeni nu voia răspuns. Muzica îți atinge sentimentele și nu vrem să le dăm mașinilor puterea de a ne manipula emoțiile. Cred că despre asta era vorba în Terminator. Deci care e soluția? Fie hotărâm că arta nu e magică și acceptăm noile lucrări frumoase compuse de roboți, fie spargem calculatorul, îl ardem pe David Cope pe rug pentru vrăjitorie și ne prefacem că nu s-a întâmplat niciodată nimic. Cred că știm cu toții care e decizia matură. Așa că pregătiți-vă monoclul pentru roboperă.

Traducere: Oana Maria Zaharia