Singurii locuitori din zona interzisă din jurul Cernobîlului

De Ryan Bassil

Dezastrul de la Cernobîl câștigă orice top al catastrofelor nucleare din ziua în care Ernest Rutherford a reușit să divizeze un atom și a schimbat lumea masacrelor în masă pentru totdeauna. Pe 26 aprilie 1984, accidentul nuclear de la uzina nucleară Cernobîl a eliberat o cantitate masivă de radiații la mii de metri în aer. Drept urmare, zona din jurul Cernobîlului a fost evacuată, obligând oamenii care locuiau pe o arie de 30 de kilometri în jurul uzinei să-și facă bagajele și să plece.

Totuși, în ciuda faptului că zona interzisă e păzită de armata ucraineană (și e radioactivă la greu), mii de oameni s-au întors mai târziu la casele lor, în mod ilegal și fără să se teamă pentru sănătatea lor. Mai puțin de 200 au rămas în viață și multe dintre familii au copii mici, toți bolnavi grav. Dar cum nu există centre medicale în „zona moartă”, n-are cine să-i trateze.

Fotograful Jake Baggaley a vizitat Obihodi, singurul sat încă locuit din zona interzisă, pentru a documenta stilul de viață al localnicilor rămași și pentru a-și crește riscul de a dezvolta tumori canceroase de cel puțin zece ori. M-am întâlnit cu Jake să vorbim despre timpul petrecut în Cernobîl.

VICE: Bună, Jake. Cum de ai vizitat Cernobîlul?

Jake Baggaley: Cu un an înainte să plec, fratele meu mi-a povestit despre Cernobîl și despre tragedia care a avut loc acolo. Am cercetat mult subiectul, mi s-a părut fascinant și am hotărât că mi-ar plăcea la nebunie să merg acolo. Anul următor trebuia să fac cercetări pentru un proiect de fotografie și m-am gândit: „Ia să merg eu în Cernobîl.” Am luat legătura cu vreo zece, douăzeci de organizații diferite și una dintre ele – Chernobyl Children’s Life Line – mi-a răspuns, așa că am plecat la drum.

Cool. Ai mers cu intenția de a face fotografii sau de a da o mână de ajutor?

Inițial am plecat să fac fotografii. Cernobîl e un subiect interesant și bine documentat, dar eu voiam să arăt situația dintr-un alt unghi. Proiectul meu se concentrează pe Obihodi, singurul sat din zona interzisă din jurul Cernobîlului care încă are locuitori și singurul sat cu copii și familii.

Ce voiai să transmiți prin fotografii?

Am vrut să arăt ce se petrece, de ce au ales oamenii să trăiască așa. Rezultatul proiectului e o carte cu 60 de fotografii. Fotografiile arată contrastul dintre oamenii care au fost evacuați din zonă – care acum trăiesc în orașele mari și dau vina pe radiații pentru toate problemele lor - și oamenii care trăiesc în zona radioactivă și ignoră faptul că radiațiile le afectează viețile.

Un doctor de la un centru de sănătate aflat la 60 de kilometri de zona interzisă.

Care e standardul de viață în zona interzisă?

E foarte scăzut. Nu există școli sau spitale pentru că e ilegal să locuiești acolo. Toți copiii erau foarte bolnavi, aveau cancer și sisteme imunitare slăbite. Dar părinții lor ignorau complet asta și nu voiau să recunoască faptul că radiațiile erau sursa problemei.

Doamne, cât de sinistru. Și iresponsabil din partea părinților.

Așa m-am gândit și eu. Nu-mi pasă dacă bătrânii vor să se întoarcă în casele lor și să moară din cauza radiațiilor, pentru că e decizia lor. Dar copiii ăia nu au de ales, pur și simplu o să moară și o să aibă niște vieți de căcat.

Există vreun magazin acolo?

Nu. Oamenii își produc singurii mîncarea și își iau apa de la fântânile din zonă. Dar atât apa, cât și legumele, sunt contaminate și le fac rău.

Vedere din Pripyat, cel mai mare oraș din zona interzisă, acum pustiu.

Se intoxică de la legume?

Da, și de la animalele care mănîncă iarba contaminată. Își înrăutățesc situația zi de zi.

Ce fac copiii toată ziua dacă nu merg la școală?

Habar nu am. Majoritatea erau bolnavi destul de grav. Am cunoscut o familie care avea trei copii. Doi dintre ei sunt la pat, nu se puteau mișca. Unul dintre ei avea cancer, celălalt sistemul imunitar la pământ – era total incapabilă de orice, atât fizic, cât și psihic. Avea un singur deget. Nu știu ce ar putea face copiii ăștia când vor crește mari. Dacă vor crește mari.

Și părinții nu-i duc la spital?

Nu. Există un preot care locuiește lângă zona interzisă și reușește să se furișeze și să treacă de gardieni. Pe el îl roagă părinții să le vadă copiii. Singurul lucru de care pare să le pese e religia.

Primărița arătându-i lui Jake unul dintre satele construite pentru oamenii evacuați.

E ilegal să intri în zona interzisă?

E ilegal să locuiești acolo. Ca să intri, ai nevoie de escortă și șofer. Dar poți încălca orice regulă în fosta Uniune Sovietică dacă ai destui bani de șpagă.

Escortele militare aveau vreo problemă cu oamenii care locuiau acolo ilegal?

Nu, se înțeleseseră cumva cu ei. Unii bătrâni ziceau că paznicii le aduceau uneori lucruri din afara zonei interzise.

Crezi că e un semn de corupție sau paznicii sunt doar drăguți?

Cred că sunt drăguți. În niciun sat în care am fost, nu s-a plâns nimeni de paznici.

Această femeie locuia în zona interzisă. Avea trei copii și era însărcinată cu al patrulea.

Toată lumea din oraș era bolnavă?

Nu, mulți bătrâni păreau sănătoși. Atât cât poate fi sănătos un bătrân. Am întâlnit bătrâni de 80 de ani care erau bine mersi, dar majoritatea copiilor erau bolnavi. Părinții îmi povesteau încântați, fără să le fie jenă, despre problemele copiilor lor, dar nu voiau să recunoască că problema era locul în care trăiau.

Care e următorul tău proiect?

Următorul meu proiect se va desfășura în Siberia, dar aștept să treacă iarna, pentru că e insuportabil acolo. Un fost agent de circulație care locuiește acolo a hotărât că e Mesia, a înființat o nouă religie și s-a mutat în munți. E cunoscut internațional și are propria biserică și comunitate în vârful muntelui. Satele din jur îl acceptă ca Mesia, ceea ce mi se pare nebunesc. Așa că vreau să studiez cazul mai îndeaproape.

Urmăriți-l pe Ryan pe Twitter la @ryanbassil și dacă vreți să vedeți mai multe lucrări de-ale lui Jake, intrați pe jakebaggaley.com.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Comentarii