În Antarctica nu există Dumnezeu

Fotografii de Jo Stewart

Mulți oameni au fantezii să fugă în lume și să scape de toate, dar foarte puțini chiar fac ceva în privința asta. Să-ți iei rucsacul și să fugi prin Europa sau prin sud-estul Asiei pe vreo insulă tropicală la care ai văzut reclamă într-un ghid turistic poate fi o schimbare mișto, dar problema e că tot ești înconjurat de oameni și de problemele care apar odată cu ei.  – trebuie doar să fii pe fază. Eu așa am făcut când am primit oferta de a lucra pe un iaht care filma un documentar în Antarctica.

Am spus imediat da și deja îmi imaginam peisajele maiestuoase cu gheață, cer și mare, balene ucigașe înotând libere și pinguini zburdând jucăuși. Dar realitatea celui de-al șaptelea continent e foarte diferită de fanteziile glaciare din mintea noastră. Da, există și frumuseți ca din altă lume, dar există și lucruri ciudate, crude și chiar îngrozitoare pe care nu le vei găsi în nicio broșură de călătorii. În unele zile, coloana sonoră a Antarcticii e Sigur Rós, în altele, e o focă rănită care latră singură pe o stâncă. Iată câteva detalii despre excursia mea care nu vor ajunge în filmele documentare despre natură.

Drumul până acolo

Mulți ajung în Antarctica navigând din capătul sudic al Americii de Sud și traversând pasajul Drake, care e cunoscut pentru cele mai sălbatice mări de pe planetă. Eu urăsc pasajul Drake. Majoritatea călătorilor trec prin el într-un vapor de lux, fără să simtă cu adevărat ce înseamnă. Dar atunci când îl străbați într-un iaht mic, așa cum am făcut eu, e cu totul altceva. În timpul furtunilor, iahturile astea se zbat și se zguduie atât de tare încât ai rău de mare încontinuu, ți-e imposibil să dormi       și sarcinile simple precum îmbrăcatul sunt un adevărat chin. E îngrozitor să fii înconjurat de un monstru gri-negru care nu dă doi bani pe viața ta.

Iată cum mă trezeam în fiecare dimineață:

Deși nu sunt anxios de felul meu, condițiile de aici îmi alimentau tot felul de fantezii morbide: valurile înspumate, ceață peste mare, îngheț, vânturi capabile să te arunce din picioare. Pe o astfel de vreme, n-ai nici acces la tratament medical, așa că până și un picior rupt ar putea fi letal. Prin urmare, te gândești mereu la boli și la operații chirurgicale improvizate în bărcuța zvârlită în colo și încoace de furtună.

Uneori eram îngrozit că o să ne scufundăm, temere exacerbată de bărcile naufragiate pe lângă care treceam:

Ne aminteau de pericolele care ne înconjurau în sălbăticia albă și despre riscurile pe care și le asumaseră și alții înaintea noastră – imaginați-vă cum e să navighezi pe apele astea fără radar. Bărcile se pot răsturna, pot lua foc, se pot lovi de aisberguri sau se pot rătăci. Anul trecut, un iaht s-a răsturnat în urma ciocnirii cu o balenă. (După ce am vizitat stațiile de pescuit balene și am văzut rămășițele ruginite ale aparatelor de procesat grăsimea și alte părți componente ale balenelor, am înțeles de aceste mamifere marine enorme nu sunt prea prietenoase cu navele.) Printre dărâmături nu am găsit doar bărci, ci și un avion neo-zeelandez care s-a izbit de muntele Erebus în 1979. În ciuda eforturilor de recuperare, majoritatea avionului și rămășițele pasagerilor sunt încă prinse în munte, criogenate pentru restul eternității.

Animalele

Tot respectul meu pentru băiatul ăsta care stătea încă în picioare când am făcut fotografia, deși o focă îi smulsese o bucată din corp ceva mai devreme. În golful Fortuna, am văzut o gașcă de pinguini care au pocnit cu aripile un pui de focă, după care au plecat mai departe, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu te pui cu mafia pinguinilor.

Dar să nu vă pară rău pentru puiul de focă. Deși sunt considerați cățelușii lumii marine, nu sunt un fel de Lassie. Unul dintre ei a venit spre mine agresiv și m-a fugărit pe toată plaja. Doar arată timizi, dar nu sunt.

Dar tipul ăsta, pe de altă parte, a pozat ca un model care știe din ce unghi arată bine:

Arată sexi, dar periculos, nu? Un James Dean al focilor.

Bisericile

Evident că cine a construit Biserica Sfânta Treime pe insula Sfântului Gheorghe n-a auzit vechea vorbă a marinarilor: „Dincolo de 50 de grade la sud nu există lege; dincolo de 60de grade la sud nu există Dumnezeu.” Bucățica asta de ortodoxie rusă e menținută de un preot pe tot parcursul anului. Și tipul face o treabă atât de bună, încât biserica are chiar și mirosul ăla tipic de biserică – amestecul de lumânări, tămâie, vină și rușine. E mare lucru dacă te gândești cât de tare miroase aerul din jur a vomă de pinguin și a căcat de focă.

Locul perfect pentru o rugăciune și un bun decor pentru filmul „Semne”, varianta glaciară.

Semnele

Există semne de circulație peste tot. E o glumă practicată des în Antarctica, în toate limbile pământului – bine, poate nu e chiar o glumă, dar îți reamintește mereu cât de departe ești de orice loc care aduce a „acasă”.

Masacrul

Oooo, foci drăgălașe iarăși! Dar în fundal, poate observați și cadavrele de reni umflate. Insula South Georgia găzduia mii de reni mutați din alte părți care constituiau cireada cea mai sudică din lume. Între timp, un program de eradicare i-a terminat aproape pe toți.

Stațiile de procesare a balenelor

Sumbre, ruginite, cu multe coridoare și găuri, stația de procesare a balenelor din Grytviken sunt locul perfect pentru un joc de-a v-ați ascunselea. Are și o biserică dubioasă și un cimitir la fel de dubios în care se odihnesc unii dintre cei mai cutezători exploratori ai Antarcticii. Și lanțuri:

Aviz pentru producătorii de la Hollywood: e greu de ajuns aici, dar e un decor perfect pentru un film porno cu tortură.

Gheața

În Antarctica sunt munți înghețați antici, dar și terenuri de fotbal cu bucăți plutitoare de gheață care transformă navigatul în calvar. Ni s-a oprit motorul de nu știu câte ori. Era ca un blender care încerca să piseze gheața pentru prea multe cocktailuri deodată.

Bazele

Respect pentru stația de cercetare Arctowski de pe insula King John. În timp ce fițoșii de la stația de cercetare McMurdo o ard cu aparate de înghețată și legume hidroponice, tipii de aici își umflă mușchii în stilul lui Dolph Lundgren într-o sală de fitness de pe vremea Războiului Rece, cu postere  educative:

Ce e surprinzător e că viața la o bază de cercetare e similară cu viața în orice altă parte. Bineînțeles că există disperare și izolare, dar nu mai mult decât există în orice club de noapte din orice oraș din lume. Locuitorii bazelor au aceleași activități ca toți ceilalți oameni cu mult timp liber: concursuri de băut vodcă, certuri în legătură cu gusturile muzicale și meciuri de scandenberg.

Da, au fost unele cazuri cu oameni care au înnebunit, iar poveștile astea sunt spuse și respuse de atâtea ori încât capătă caracter de legendă. Iată una dintre ele: Potrivit folclorului antarctic, un doctor abia aștepta să ajungă acasă după ce lucrase mult timp într-o bază argentiniană. Când a sosit echipa care trebuia să-i înlocuiască, i s-a spus că nu aveau și doctor, ceea ce însemna că trebuia să mai rămână încă un an. Așa că a dat foc la toată baza.

Dacă vi se pare sumbru, atunci gândiți-vă la bărbații care lucrau la baza britanică cunoscută sub numele de Port Lockroy sau Baza A. Erau vremuri grele acolo prin 1950. Iată un exemplu de pornografie antarctică din era aceea:

Cred că asta e Jayne Mansfield. Și uite ce a mai rămas din Elizabeth Taylor:

Răsplata

Antarctica e cunoscută ca un loc al extremelor: temperaturi extreme, izolare extremă, oameni extremi. Dar e și un loc al emoțiilor extreme. Dezavantajele sunt subterane – uneori ai impresia că ai ajuns la porțile învolburate ale iadului. Dar avantajele sunt stratosferice. Nu există continent mai potrivit pentru un gin tonic și un grătar pe barcă.

Traducere: Oana Maria Zaharia